Gânduri la sfârșit de an

Se mai apropie un sfârșit și, din nou, un început. Cezar a început să articuleze cuvinte, Tudor crește din ce în ce mai rapid, iar noi rămânem aceiași, așteptând. Nu regret nimic din trecut, nu îmi doresc nimic special pentru viitor. Mă rog, ar fi câteva dorințe, dar inutile celorlalți. Frânturile gândurilor:
- nu există prieteni adevărați, prietenia e un concept artificial, nerealist, ce nu poate fi scos din sfera interesului,
- există momente când nu vezi corect realitatea, iar atunci ești măcinat de furie și neputință,
- există părinți care nu își iubesc copiii,
- unele lumânări chiar ard 92 de ore,
- soacra nu-ți va ține niciodată loc de mamă, iar dacă mama te ignoră, asta e, nu mai vorbești cu nimeni despre ceea ce simți,
- aș vrea să emigrez, dar mi-e frică de sentimentul dorului,
- nimeni nu mai citește,
- foarte puțini mai recunosc ideile furate dintr-un discurs ce se vrea original,

Și mai sunt...

spleen

Mda, a început școala... Deja mi-e silă de incompetenți ce-și caută lăudători, de elevi ignoranți, de hormoni urlători ce urăsc intelectul. Nu-mi mai găsesc locul. Ce să mai discutăm...de-al de: teoria formelor fără fund, light-motiv, socoteli cu câți de trei, raportați la numărul de cărți necitite, impostură: au citit, dar nu au auzit. Cică erau Spancioc și Troici, o fi Troici din Troia...rudă cu Stroici din Moldova. E frumos să fii profesor, dar să ai cu cine. După amiezi cu saună și clasa a 9a, soarele ne orbește și ne coace. Ai zice că e toamnă, dar transpirațiile ne fac să visăm la mare.

am ceva bun, bun

http://www.youtube.com/watch?v=HpNUOwGNV5k&feature=related

Subspecii din viața mea

Așadar, trăim înconjurați de tot felul de indivizi așa cum și indivizii aceștia trăiesc înconjurați de noi. Numai că uneori unii simt nevoia să ridice capul. E foarte bine, ar spune alții, asta înseamnă afirmare. Da, așa e, dar să te afirmi pe spinarea altora...Să țipi singur eu m-am afirmat, sunt cel mai bun, am dovedit, am muncit, am asudat, nu mai e timp pentru modestie etc. Nu știu exact cum să exprim tot dezgustul pe care fariseii mi-l lasă, aruncându-mi în ochi praful minciunii lor, ca și cum acesta ar produce și uitare. Sunt unele subspecii de oameni cățărătoare. Sunt ca niște liane aeriene, se hrănesc cu seva celor de care se agață, iar după ce au obținut ce doresc, părăsesc gazda și urcă. Uneori, dacă trebuie, se mai întorc din drum, ca să nu rămână nimic. Subspecia aceasta, are și capacitatea de a împrumuta trăsăturile celor de care se susțin. Și deodată te trezești că X și Y se comportă ca și tine, împrumută gesturi, atunci când nu îi vezi, își decorează casa așa cum au văzut la tine, se îmbracă asemenea ție, chiar își cumpără și bijuterii sau accesorii la fel. Când ajung să stăpânească tehnicile furate te uită. Nu mai reprezinți nicio atracție, nu mai simt nevoia să-ți vorbească, să te sune. Deja personalitatea ți-a fost împrumutată. Există totuși niște pericole de care nu se pot feri: adevăratul lor caracter mic.

gol de aer

Stau și mă gândesc la ultimii doi ani, precum Creangă la copilăria sa. I-am trăit cu poftă, bucurându-mă de fiecare moment. Dar echilibrul mereu e tulburat, nu-i așa? ca-n basme. Am pierdut un părinte și cu el odată, o parte din mine a murit. Abia acum, după aproape un an, îmi pot limpezi gândurile, tulburate de drojdia durerii. Nu mai sunt aceeași. Nici măcar pentru mine. Viața merge mai departe, asta am aflat cu durere. Suferința ta nu înseamnă nimic pentru ceilalți. Iar universul nu își pune mecanismele în mișcare pentru a-ți împlini dorințele, ca la Coelho. Ești singur. În suferință. Și în fericire.
În mai puțin de o săptămână mă voi întoarce la școală. Gândul îmi golește stomacul de aer. Simt cum cad în gol. Am emoții. Eu nu mai sunt eu. Voi revedea cu drag oameni ce pășesc alături de mine pe un drum, atât colegi cât și elevi.

Tată, mi-e dor de tine!

Pipi, caca şi durere

Facem la oliţă. Spre a ilustra folosirea obiectului oliţă, toată familia a trebuit să o călărească şi, în plus, să apese pe buton. Căci avem o oilţă în formă de iepuraş, albastră, cu claxon alb în vârf. Aşadar, toţi ne scremem pe oliţă, iar Cezar plânge. Nu-i place să folosească acest obiect şi pace. Cu toate acestea, ziua am renunţat la pampers. Am cumpărat chiloţei, mulţi! şi pândim băiatul. Cum dă semne, cum...hop! pe oliţă. Plânge şi îşi face nevoile. Pipi, caca şi durere.

A venit vara, vacanţa cu trenul din Franţa, iunie călduros. În sfârşit s-au copt cireşele, dulci, de un roşu închis, bune, bune. Băieţii sunt frumoşi ca cireşele coapte, se joacă precum doi iezi, se bucură de copilărie, iar noi ne bucurăm de copilăria lor. Cezar e un vorbăreţ, articulează foarte bine în chineză, Tudor fuge de cărţi ca dracu de tămâie, trece în clasa a parta, vai ce a mai trecut timpul. Un cais din grădină a produs patru caise, pe care le-am împărţit frăţeşte şi cu bunica. Muşcatele stau cu bobocii închişi nu-şi arată florile să văd şi eu ce culoare au. Petuniile stau cu spatele la noi pentru că noi stăm cu spatele la soare. Aşadar, foişorul e verde de la atâtea frunze, monocrom, fără pete de culoare. Trandafirul căţărător ce trebuia să mă încânte la vremea asta, nu a făcut flori deoarece Cătă nu a ştiut că e căţărător şi l-a tăiat mic, mic. Acum se chinuie să crească. Abia aştept să plecăm la munte, iar pentru mare căutăm oferte. Mă delectez între timp cu Ioana Pârvulescu şi mă încânt de frumuseţea traiului interbelic. Le-am povestit şi băieţilor în maşină, iar ei au râs, încântaţi, fireşte de isprăvile interbelicilor. O iubesc pe Ana Blandiana, îi iubesc geniul, gingăşia şi pe Arpagic, fireşte. Tudor a învăţat pe WC o poezie, haha, am pus o carte în baie, iar el o răsfoieşte în momentele intime. Am să pun în baie toate lecturile obligatorii şi un dosar cu fişe de lectură. Baia - bibliotecă, un fel de CDI fără inhibiţii. I'll be back.

Ridicarea la verticală

Ieri Cezar, pentru prima dată, s-a ridicat singur în picioare. Și-a înfrânt frica și s-a prins de figură. E haios, face foarte mult efort să se ridice, iar pentru noi e un pretext de amuzament, astfel încât l-am pus să se ridice de vreo 10 ori succesiv. Cred că era puțin cam obosit :)) Însă a fost motivat de urale și aplauze. Are și un mic inventar de cuvinte: câga = cățel, carte, caca=caca, mama, tata, o-o (nu știu ce înseamnă dar cu o-o concluzionează orice frază), tutu = Tudor, ca = bunica.

Primula

Primula nu m-a inspirat, nu o văd nici bună, nici rea, ci doar puțin cam uscată. Cât a fost proaspătă, a făcut furori prin grădină. După cum se vede...încă mai face.

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea …

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea … se uita
La cer, la soare, la păsări, la un om din fața ei ce părea ceva a căuta.

Cu un ochi albastru, limpede ca cerul fără nori și fără fum,
Frumoasă de abia o privea soarele, se uita drept în sufletul omului din drum.

Ochiul mult prea limpede și irisul mult prea violet priveau insistent și indiscret
Iar ființa din fața ei își trase obloanele sufletului și plecă tristă, încet-încet.

Atunci, privirea albastră spre soare din nou și-o îndreptă, scăldându-se-n lumină,
Dar soarele își trase și el obloanele de nori și-o părăsi-n surdină.

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea … rămase singură sub cer.
Și se simți-n întunecarea grea, asemenea unui greoi și urât mirositor pivnicer.

Cuconul cireș

Cuconul cireș, mândru de coroana-i mare,
Albă, dantelată, cu studiate nuanțe rozii ,
Își îmbrăcă, cu nerăbdare, în mai, haina de sărbătoare
Completând conștient splendoarea amiezii.

În ale soarelui raze, cuconul cireș întinde brațele albe.
Se uită pe furiș la confrații săi cu frunze mici...
Ca într-un balet static, pe scena-grădină, florile-i atârnă salbe.
Și așteaptă un vânt să-i scuture dantelatele-i mâneci.

Aroma sa dulce, prețioasă, o aură formează
O hoardă aurie de lacome albine spre ea înaintează.
Cuconul cireș se uită supărat la ele. Oftând, se consolează:
“Of, albinele acestea – nobil ridică sprânceana- mă…bulversează!”

Câteodată

Câteodată mai obosește și mama, i se trage, pesemne, de la lecții, de la gingiile inflamate, dătătoare de febră. Și când obosește, mama își dorește să ia vacanță sau să angajeze o slugă. Cred că cel mai mult i-ar plăcea o slugă: să facă mâncare, să spele copiii, rufele, să dea cu aspiratorul, să șteargă praful, parchetul, gresia, faianța și...ce mai găsește pe acolo. Iar în acest timp, mama să citească, să se plimbe cu copiii, să își aranjeze părul, fața, sufletul. Apoi, mamei îi trece, uită și de una și de cealaltă și o ia de la capăt.
Când era mic, Tudor plângea dacă vorbeam cu el în engleză sau în franceză, se isteriza de-a dreptul și mă striga disperat: "Mami! Mami!", ca și cum nu mai eram eu în fața lui. Cred că îmi pierdeam în ochii lui statutul de mamă și mă transformam într-o străină. Așa pățesc și acum, când vreau concediu, simte că-mi pierd din energie și mă întreabă: "Te-am supărat eu cumva? De ce ești supărată?"
Așadar, a fi supărat este echivalent cu o alienare, supărarea e devastatoare pentru suflet.

Ehee...ce șoricel!

Cum îl alintăm pe soare? Soricel sau Șoricel? Îl alintăm, vorbim frumos cu el, să nu plece și să cheme ploaia. Îi facem cu ochiul când ne uităm la el sau ne uităm într-un ochi? Soricelul ne face să râdem, să fim mai veseli, mai ales după așa o iarnă haină. De bucurie, au ieșit și frunzele din muguri, sunt atât de verzi! Parcă au fost stropite de o pensulă impresionistă. Ba chiar, unii pomi au făcut exces de zel și au înflorit. Ce să mai spunem de nas, de mirosuri, de arome... O picătură de apă, diluează esența tare de primăvară, pământul stropit amintește de adâncuri înfiorătoare, de uterul în care ne întoarcem întru eternitate. Așa deci...e frumoasă viața, e frumoasă și moartea.

Șșșt...

A adormit bebelușul în scaunul de mâncat, cu degetul în gură, în loc de biberon. Deodată eu și Tudor ne-am mirat de atâta liniște...nu se mai auzea niciun zumzăit, nicio voce milogindu-se. Cezar adormise. Șșșșt... Liniște! Mă gândeam azi că pe Cezar nu ai cum să-l pierzi, deoarece el mormăie mereu, de fapt vorbește în chineza lui. Și e ca și cum ar avea clopoțel la gât, dacă nu îl vezi, cu siguranță îl vei auzi. Da, când vorbește, zici că e un chinez reîncarnat. Funny baby!

Lovely baby! Sweet baby! Barbata fermecata! Piticuța mamei!

De Florii...

La mulți ani, bunico! Băieții au fost bucuroși să-și petreacă frumoasa duminică împreună cu tine. Atâta soare, atâtea parfumuri de flori, atât aer călduț. I-am dus și bunicului flori, la mormânt, năsturași și panseluțe, toate grena. Liniște pe cer și pe pământ. Cezar a descoperit cu uimire că în copaci cresc flori! Și ar fi vrut să le culeagă pe toate, să le fărâme între degețele și să le miroase. Tudor și-a dat seama că în cimitir nu e chiar așa mare distracție, ar fi vrut să se așeze, să țipe, să alerge, dar nu se cădea.
Apoi, am fost pe Faleză. Festivalul scrumbiei. Lume, lume...multă lume. La Pescarul cântă Al. Jula. Urcăm și încercăm să scăpăm de aglomerație. Cu greu. Trecem pe lângă un om politic gălățean oarecare. Râde și se miră că prinde Jula la public. Bunica încearcă să se bucure. Atâta viață în jur, zgomot, forfotă, oameni mulți care nu se mai gândesc la moarte, la rugăciuni, la tămâie, oameni care se bucură de moment, de clipă, de Jula.

Pasional

Cei doi muzicieni sunt tineri și plini de pasiune. Cât de frumos au combinat munca, exercițiul cu plăcerea, clasicul cu modernul. E bine să te reprezinte în viață astfel de abilități.

La acest cântec, Cezar chiar a adormit

Cântec de leagăn turcesc

Te poartă in lumea lui Ene...Iar videoclipul e o adevărată poveste. Piticuța ascultă cu interes.

Poveste cu un trandafir

A venit primăvara şi e aşa de frumos... Din nou acea lumină filtrată de frunzele neprăfuite încă, acelaşi soare blând ce nu provoacă cancer, acelaşi miros de flori abia ieşite de sub frigul iernii. Şi în grădina noastră încep să se trezească piţigoii şi vrăbiuţele, iar în zarzărul uscat de doi ani, aceeaşi familie de turturele încă-şi mai face cuibul.
Copilul plin de bucurie şi curiozitate aleargă cu privirea fixată pe un nor pentru ca ochii săi să nu rateze un elicopter ce zboară ţanţoş deasupra grădinii. “L-am văzut! L-am văzut! Tati, l-am văzut!” Bucuros şi mulţumit se întoarce la preocuparea sa de dinainte. În grădina sa a descoperit un trandafir ale cărui frunze s-au uscat. Şi el ştie că dacă îi oferă dragoste , acesta va creşte. “Mami, eu o să-l iubesc pe trandafir. Dacă îi dau iubire el creşte!” Se apropie de tulpina acestuia şi-l mângâie, vorbeşte tandru cu el şi-l roagă să crească, deoarece el îl va iubi mereu. Mama îl întreabă ceva. “Uite, vom cumpăra pomişori şi-i vom planta în grădină. Gândeşte-te ce pomi vrei să cumpărăm, ce fructe îţi plac şi vrei să ai din belşug.” Copilul se uită la mama lui, apoi în sus, ca şi cum ar aştepta un răspuns divin, se luminează la faţă şi răspunde prompt: “A, ştiu! Ştiu ce pomi vreau să cumperi mami! Un copac in care să crească pepeni! Mie-mi plac foarte mult pepenii, mami.” Mama începe să râdă. Într-un an au avut pepeni în grădină şi copilul îi văzuse, doar. Cu siguranţă, a uitat cum cresc pepenii, era mic. Acum, că a mai crescut, se supără, când mama râde de el, începe să protesteze prin sunete stridente. Iar după ce supărarea îi trece, se întoarce la trandafirul lui. “Mă duc să-i mai dau puţină dragoste trandafirului, ca să mai crească.” Şi începe din nou să-i vorbească, să-i povestească ce a mai văzut pe la desene animate, ce mai spune doamna pe la grădiniţă şi altele.
Privindu-şi copilul, mama ştie că nu va mai întâlni aceeaşi naivitate peste câţiva ani. Şi e melancolică, ar trebui să-i mai facă un frăţior, dar nu mai are curaj. Se simte din nou copil şi vrea să se bucure sincer de tot ceea ce vede nou. Ce fel ar fi dacă i s-ar părea interesant mersul unei furnici, sau zborul unui fir de păr din blana câinelui, sau faptul că un trandafir creşte daca-i spui că îl iubeşti? Cu siguranţă mama ar fi mai fericită. Dar ceva în fiinţa ei s-a stins, acea bucurie sinceră, acel entuziasm molipsitor. E adult acum. Cu responsabilităţi. Cu familie, rate, salariu mic. Vai, dar nu trebuie să schimbăm povestea, copilul trebuia să fie personajul principal.
Copilul e din ce în ce mai mulţumit, că a avut dreptate. Dezgropând puţin tulpina trandafirului, ţipă uimit: ”Mami, ţi-am zis eu că am dreptate, uite vezi? A mai crescut trandafirul!” Şi scormonind la rădăcina lui, continua să-i demonstreze mamei că floarea creştea pe măsură ce el îi oferea mai multă iubire . “Şi mâine ştii ce fac? Am să-l ud!” Mama se bucură că în sfârşit copilul găsise secretul vieţii bietei plante. Şi începu să-i explice că de fapt e mai importantă apa pentru floare, decât să-i spui că o iubeşti într-una.
Deodată se opri din explicat. “Şi dacă el are dreptate? ”- se gândi ea. “Dacă motorul adevăratei vieţi este dragostea, în care nimeni nu mai crede. “ De fapt ştia asta din cărţi, o simţise pe propria piele, dar îi vedea pe ceilalţi prinşi într-un iureş, într-un vârtej din care nu voiau să iasă, şi în care se mai lăsa din când în când prinsă. Copilul o privea în ochi şi deodată, ca şi cum i-ar fi citit gândurile afirmă serios : “Mami, eu întotdeauna am dreptate.”

Ce mai primăvară...

Nici primăvara nu mai e ce era...Cu radiații, cu găuri în ozon, cu nitrați în apă... Ehee, unde sunt ghioceii de altădată? - acesta e discursul la modă. Îl aud peste tot. Mai întâi la televizor, apoi în autobuz, în parc. La mine în grădină e primăvară! Au ieșit zambilele, ghioceii, lalelele, crinii, copacii au înmugurit, salcia e tot mai verde. Păi...nimeni nu se mai uită în jur? Se mai bucură cineva de primele flori ale zarzărilor? Ale zarzărului din jardiniera din fața Universității... Oare a cui a fost ideea să-l planteze acolo? Și parcă primăvara asta e la fel de frumoasă, puțin mai rece, dar frumoasă. Și stiu sigur că vine căldura, am semnele mele: motanul Micu năpârlește (vara zici că e pe moarte, mai urât decât Scaraoțchi, fără păr și slab), iar Rodna, câinele, sapă gropi în toată grădina, pentru a-și face un culcuș răcoros. Așadar...nu mai ascultați rubrica meteo, căldura vine, vine, calcă totul în picioare, chiar și facturile la gaze!
Iată-l pe Micu, în chip de pitic de grădină.

De ce mi-a făcut plăcere să citesc saga "Amurg" de Stephenie Meyer

1.Pentru că autoarea a știut să unească trei lumi incompatibile și a adus omul mai aproape de imortalitate.
2.Pentru că orice bolnav incurabil ar citi cu plăcere cartea, visând la întâlnirea cu veninul aducător de moarte în viață.
3.Mi se pare că înfrânge spiritul mioritic, propune o altă atitudine: asumarea riscului.
4.Pentru că povestea are puterea de a te face să evadezi din real.
5.Pentru că m-am simțit bine citind romanul.
6.Pentru că eram gravidă și huzuream câte opt ore pe zi citind (avantaj burtică).
7.Mi-a amintit prin atmosferă de Twin Peaks (munte, umbră, păduri umede, mister).
8.Scriitoarea aparține generației mele.

Pași prin orașul prăfos

Nu sunt adepta mersului cu mașina, iubesc să mă plimb în orașul în care m-am născut și pe care îl iubesc, Galați. Însă de vreo doi ani constat cu tristețe că mersul pe jos a devenit o aventură, riscantă uneori, dar și o experiență ce nu mai e nici frumoasă, nici relaxantă. Din contră.
Parcă totul s-a urâțit în jurul nostru, orașul e plin de gropi, seamănă cu un imens cimitir. Peste tot vezi praf...lut ...muncitori...utilaje. În Grădina publică e o atmosferă depresivă. Au răsărit câteva tufe de narcise galbene, plantate probabil de anul trecut. Dalele de piatră de pe alei sunt sparte, formează gropi, de care bebelușii se împiedică și cad. Atmosfera e prăfoasă, mizeră. Un mic afacerist a întins jocurile pentru copii la capătul aleii principale, mese murdare cu bile colorate, diverse jocuri gonflabile, un tobogan vai mama lui. Cum să îți lași copilul să se joace acolo? și, în plus, mai și plătești... În parcul cu leagăne aceeași atmosferă tristă: leagăne murdare, balansoare rupte, copaci tăiați.
Fugim pe Faleză, dar vai, am nimerit și mai rău. La P-uri miroase ca într-o hazna, la “elice” o groapă imensă își deschide adâncul galben, spațiul e neprietenos cu oamenii. Urmăresc pașii copilului cu mare atenție, pentru a nu călca în mizeriile câinilor comunitari. Ne trece cheful de plimbare pe Faleză, mai ales când constat că dacă vreau să cobor la Dunăre, trebuie să ocolesc ceva mai mult sau să iau în brațe și copilul, și căruțul pe renumitele scări. Mașinile vuiesc în jurul nostru, gazele de eșapament aproape că ne sufocă. Ne îndreptăm plini de speranță spre Parcul Eminescu... Mai multe mămici se află cu bebelușii acolo. Dar acest amănunt nu a sensibilizat pe nimeni, nu există spațiu de joacă pentru copii.
Trăiesc într-un oraș schilodit, în care mașinile se parchează pe trotuar, iar mămicile trebuie să-și poarte cărucioarele cu copilași pe stradă, ca să nu le zgârie... La semafoare, nu îți permite nimeni să treci pe rampă, căci e mai ușor pentru unii să nu urce bordura și să meargă pe ea, nu contează că lângă ei e o persoană cu handicap în căruț sau o mamă ce își plimbă copilul (cauzele pentru care au fost concepute rampele).
Și totuși nimeni nu observă aceste lucruri. Nimeni nu vede că pe zi ce trece ne sălbăticim și devenim din ce în ce mai ignoranți. Nimeni nu înțelege de ce un bărbat, atunci când cobori cu căruțul în brațe din autobuz, nu numai că nu te ajută, dar nici măcar nu îți face loc să treci, împingându-te înapoi ca să urce el. (Nu mă refer la un bărbat tânăr...ci la un domn trecut demult de prima tinerețe, un bunic.) Mulți m-ar sfătui să merg cu mașina personală, să mă duc în spații private de joacă, dar dacă opțiunea mea e alta... Alții, mai înțelepți mi-ar spune simplu: NU TE MAI GÂNDI. Dar oare nu din cauza asta am ajuns cu toții așa?
Orașul nostru devine un spațiu primitiv, ucigător de civilizație, dezumanizant. E altcineva de vină, în afară de noi?

Cum și-a confecționat Tudor, singur, un mighty beanz

În timp ce îl certam că se juca cu bila de la un mouse, destul de grea și periculoasă, pe care o dorea și Cezar, lui Tudor i-a venit o idee. A luat un suport de jucării de la ouăle cu surprize din ciocolată (din acelea galbene,formate din două bucăți ce se suprapun, în formă ovală), a introdus bila de la mouse în el, l-a închis, l-a lipit cu bandă adezivă și...gata! Avea jucărie nouă: un mighty beanz uriaș. L-am sfătuit să lipească niște abțibilduri pe el, ca să fie mai fățos.
I-am zis să nu și-l ia la școală, dar bineînțeles că și l-a strecurat în buzunar, crezând că nu l-am văzut. Era prea bucuros ca să-l mai întorc din drum...

Retorice

1. Oare de ce copiilor mei nu le place albușul de ou? Doar nu s-au vorbit între ei, nu aveau cum...sau așa cred eu.
2. De ce Uriașul se joacă de-a Piticuța și invers? Nu ar trebui fiecare să se joace conform vârstei?
3. Cum să explic fascinația Piticuței de a mâzgăli în interiorul sertarelor? Preferă și pereții (amintiri rupestre?), dar e mai expresiv în interiorul sertarelor.
4. De ce Piticuța a învățat mai întâi să zică "da", iar pe "nu" nici nu îl poate pronunța? E mai ușor să zici "da" în limba română? Probabil...la o anumită vârstă.
5. Piticuței i-au ieșit măsele, iar eu abia am aflat. Nu a avut nici diaree, nici febră doar o răceală ușoară. Așa i se întâmplă lui, când îi ies dinți sau măsele, pare răcit.
6. Tudor zice ca vrea să bea suc la conservă, azi, la magazin, un moșneag cerea bere la borcan.  Păi cum mai poate fi numită doza asta? Conservă, borcan... chiar nu mai am nicio idee. Creativitatea copiilor și a moșilor este plină de surprize. (va continua...)