Primula

Primula nu m-a inspirat, nu o văd nici bună, nici rea, ci doar puțin cam uscată. Cât a fost proaspătă, a făcut furori prin grădină. După cum se vede...încă mai face.

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea …

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea … se uita
La cer, la soare, la păsări, la un om din fața ei ce părea ceva a căuta.

Cu un ochi albastru, limpede ca cerul fără nori și fără fum,
Frumoasă de abia o privea soarele, se uita drept în sufletul omului din drum.

Ochiul mult prea limpede și irisul mult prea violet priveau insistent și indiscret
Iar ființa din fața ei își trase obloanele sufletului și plecă tristă, încet-încet.

Atunci, privirea albastră spre soare din nou și-o îndreptă, scăldându-se-n lumină,
Dar soarele își trase și el obloanele de nori și-o părăsi-n surdină.

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea … rămase singură sub cer.
Și se simți-n întunecarea grea, asemenea unui greoi și urât mirositor pivnicer.

Cuconul cireș

Cuconul cireș, mândru de coroana-i mare,
Albă, dantelată, cu studiate nuanțe rozii ,
Își îmbrăcă, cu nerăbdare, în mai, haina de sărbătoare
Completând conștient splendoarea amiezii.

În ale soarelui raze, cuconul cireș întinde brațele albe.
Se uită pe furiș la confrații săi cu frunze mici...
Ca într-un balet static, pe scena-grădină, florile-i atârnă salbe.
Și așteaptă un vânt să-i scuture dantelatele-i mâneci.

Aroma sa dulce, prețioasă, o aură formează
O hoardă aurie de lacome albine spre ea înaintează.
Cuconul cireș se uită supărat la ele. Oftând, se consolează:
“Of, albinele acestea – nobil ridică sprânceana- mă…bulversează!”

Câteodată

Câteodată mai obosește și mama, i se trage, pesemne, de la lecții, de la gingiile inflamate, dătătoare de febră. Și când obosește, mama își dorește să ia vacanță sau să angajeze o slugă. Cred că cel mai mult i-ar plăcea o slugă: să facă mâncare, să spele copiii, rufele, să dea cu aspiratorul, să șteargă praful, parchetul, gresia, faianța și...ce mai găsește pe acolo. Iar în acest timp, mama să citească, să se plimbe cu copiii, să își aranjeze părul, fața, sufletul. Apoi, mamei îi trece, uită și de una și de cealaltă și o ia de la capăt.
Când era mic, Tudor plângea dacă vorbeam cu el în engleză sau în franceză, se isteriza de-a dreptul și mă striga disperat: "Mami! Mami!", ca și cum nu mai eram eu în fața lui. Cred că îmi pierdeam în ochii lui statutul de mamă și mă transformam într-o străină. Așa pățesc și acum, când vreau concediu, simte că-mi pierd din energie și mă întreabă: "Te-am supărat eu cumva? De ce ești supărată?"
Așadar, a fi supărat este echivalent cu o alienare, supărarea e devastatoare pentru suflet.

Ehee...ce șoricel!

Cum îl alintăm pe soare? Soricel sau Șoricel? Îl alintăm, vorbim frumos cu el, să nu plece și să cheme ploaia. Îi facem cu ochiul când ne uităm la el sau ne uităm într-un ochi? Soricelul ne face să râdem, să fim mai veseli, mai ales după așa o iarnă haină. De bucurie, au ieșit și frunzele din muguri, sunt atât de verzi! Parcă au fost stropite de o pensulă impresionistă. Ba chiar, unii pomi au făcut exces de zel și au înflorit. Ce să mai spunem de nas, de mirosuri, de arome... O picătură de apă, diluează esența tare de primăvară, pământul stropit amintește de adâncuri înfiorătoare, de uterul în care ne întoarcem întru eternitate. Așa deci...e frumoasă viața, e frumoasă și moartea.

Șșșt...

A adormit bebelușul în scaunul de mâncat, cu degetul în gură, în loc de biberon. Deodată eu și Tudor ne-am mirat de atâta liniște...nu se mai auzea niciun zumzăit, nicio voce milogindu-se. Cezar adormise. Șșșșt... Liniște! Mă gândeam azi că pe Cezar nu ai cum să-l pierzi, deoarece el mormăie mereu, de fapt vorbește în chineza lui. Și e ca și cum ar avea clopoțel la gât, dacă nu îl vezi, cu siguranță îl vei auzi. Da, când vorbește, zici că e un chinez reîncarnat. Funny baby!

Lovely baby! Sweet baby! Barbata fermecata! Piticuța mamei!

De Florii...

La mulți ani, bunico! Băieții au fost bucuroși să-și petreacă frumoasa duminică împreună cu tine. Atâta soare, atâtea parfumuri de flori, atât aer călduț. I-am dus și bunicului flori, la mormânt, năsturași și panseluțe, toate grena. Liniște pe cer și pe pământ. Cezar a descoperit cu uimire că în copaci cresc flori! Și ar fi vrut să le culeagă pe toate, să le fărâme între degețele și să le miroase. Tudor și-a dat seama că în cimitir nu e chiar așa mare distracție, ar fi vrut să se așeze, să țipe, să alerge, dar nu se cădea.
Apoi, am fost pe Faleză. Festivalul scrumbiei. Lume, lume...multă lume. La Pescarul cântă Al. Jula. Urcăm și încercăm să scăpăm de aglomerație. Cu greu. Trecem pe lângă un om politic gălățean oarecare. Râde și se miră că prinde Jula la public. Bunica încearcă să se bucure. Atâta viață în jur, zgomot, forfotă, oameni mulți care nu se mai gândesc la moarte, la rugăciuni, la tămâie, oameni care se bucură de moment, de clipă, de Jula.

Pasional

Cei doi muzicieni sunt tineri și plini de pasiune. Cât de frumos au combinat munca, exercițiul cu plăcerea, clasicul cu modernul. E bine să te reprezinte în viață astfel de abilități.

La acest cântec, Cezar chiar a adormit

Cântec de leagăn turcesc

Te poartă in lumea lui Ene...Iar videoclipul e o adevărată poveste. Piticuța ascultă cu interes.

Poveste cu un trandafir

A venit primăvara şi e aşa de frumos... Din nou acea lumină filtrată de frunzele neprăfuite încă, acelaşi soare blând ce nu provoacă cancer, acelaşi miros de flori abia ieşite de sub frigul iernii. Şi în grădina noastră încep să se trezească piţigoii şi vrăbiuţele, iar în zarzărul uscat de doi ani, aceeaşi familie de turturele încă-şi mai face cuibul.
Copilul plin de bucurie şi curiozitate aleargă cu privirea fixată pe un nor pentru ca ochii săi să nu rateze un elicopter ce zboară ţanţoş deasupra grădinii. “L-am văzut! L-am văzut! Tati, l-am văzut!” Bucuros şi mulţumit se întoarce la preocuparea sa de dinainte. În grădina sa a descoperit un trandafir ale cărui frunze s-au uscat. Şi el ştie că dacă îi oferă dragoste , acesta va creşte. “Mami, eu o să-l iubesc pe trandafir. Dacă îi dau iubire el creşte!” Se apropie de tulpina acestuia şi-l mângâie, vorbeşte tandru cu el şi-l roagă să crească, deoarece el îl va iubi mereu. Mama îl întreabă ceva. “Uite, vom cumpăra pomişori şi-i vom planta în grădină. Gândeşte-te ce pomi vrei să cumpărăm, ce fructe îţi plac şi vrei să ai din belşug.” Copilul se uită la mama lui, apoi în sus, ca şi cum ar aştepta un răspuns divin, se luminează la faţă şi răspunde prompt: “A, ştiu! Ştiu ce pomi vreau să cumperi mami! Un copac in care să crească pepeni! Mie-mi plac foarte mult pepenii, mami.” Mama începe să râdă. Într-un an au avut pepeni în grădină şi copilul îi văzuse, doar. Cu siguranţă, a uitat cum cresc pepenii, era mic. Acum, că a mai crescut, se supără, când mama râde de el, începe să protesteze prin sunete stridente. Iar după ce supărarea îi trece, se întoarce la trandafirul lui. “Mă duc să-i mai dau puţină dragoste trandafirului, ca să mai crească.” Şi începe din nou să-i vorbească, să-i povestească ce a mai văzut pe la desene animate, ce mai spune doamna pe la grădiniţă şi altele.
Privindu-şi copilul, mama ştie că nu va mai întâlni aceeaşi naivitate peste câţiva ani. Şi e melancolică, ar trebui să-i mai facă un frăţior, dar nu mai are curaj. Se simte din nou copil şi vrea să se bucure sincer de tot ceea ce vede nou. Ce fel ar fi dacă i s-ar părea interesant mersul unei furnici, sau zborul unui fir de păr din blana câinelui, sau faptul că un trandafir creşte daca-i spui că îl iubeşti? Cu siguranţă mama ar fi mai fericită. Dar ceva în fiinţa ei s-a stins, acea bucurie sinceră, acel entuziasm molipsitor. E adult acum. Cu responsabilităţi. Cu familie, rate, salariu mic. Vai, dar nu trebuie să schimbăm povestea, copilul trebuia să fie personajul principal.
Copilul e din ce în ce mai mulţumit, că a avut dreptate. Dezgropând puţin tulpina trandafirului, ţipă uimit: ”Mami, ţi-am zis eu că am dreptate, uite vezi? A mai crescut trandafirul!” Şi scormonind la rădăcina lui, continua să-i demonstreze mamei că floarea creştea pe măsură ce el îi oferea mai multă iubire . “Şi mâine ştii ce fac? Am să-l ud!” Mama se bucură că în sfârşit copilul găsise secretul vieţii bietei plante. Şi începu să-i explice că de fapt e mai importantă apa pentru floare, decât să-i spui că o iubeşti într-una.
Deodată se opri din explicat. “Şi dacă el are dreptate? ”- se gândi ea. “Dacă motorul adevăratei vieţi este dragostea, în care nimeni nu mai crede. “ De fapt ştia asta din cărţi, o simţise pe propria piele, dar îi vedea pe ceilalţi prinşi într-un iureş, într-un vârtej din care nu voiau să iasă, şi în care se mai lăsa din când în când prinsă. Copilul o privea în ochi şi deodată, ca şi cum i-ar fi citit gândurile afirmă serios : “Mami, eu întotdeauna am dreptate.”

Ce mai primăvară...

Nici primăvara nu mai e ce era...Cu radiații, cu găuri în ozon, cu nitrați în apă... Ehee, unde sunt ghioceii de altădată? - acesta e discursul la modă. Îl aud peste tot. Mai întâi la televizor, apoi în autobuz, în parc. La mine în grădină e primăvară! Au ieșit zambilele, ghioceii, lalelele, crinii, copacii au înmugurit, salcia e tot mai verde. Păi...nimeni nu se mai uită în jur? Se mai bucură cineva de primele flori ale zarzărilor? Ale zarzărului din jardiniera din fața Universității... Oare a cui a fost ideea să-l planteze acolo? Și parcă primăvara asta e la fel de frumoasă, puțin mai rece, dar frumoasă. Și stiu sigur că vine căldura, am semnele mele: motanul Micu năpârlește (vara zici că e pe moarte, mai urât decât Scaraoțchi, fără păr și slab), iar Rodna, câinele, sapă gropi în toată grădina, pentru a-și face un culcuș răcoros. Așadar...nu mai ascultați rubrica meteo, căldura vine, vine, calcă totul în picioare, chiar și facturile la gaze!
Iată-l pe Micu, în chip de pitic de grădină.

De ce mi-a făcut plăcere să citesc saga "Amurg" de Stephenie Meyer

1.Pentru că autoarea a știut să unească trei lumi incompatibile și a adus omul mai aproape de imortalitate.
2.Pentru că orice bolnav incurabil ar citi cu plăcere cartea, visând la întâlnirea cu veninul aducător de moarte în viață.
3.Mi se pare că înfrânge spiritul mioritic, propune o altă atitudine: asumarea riscului.
4.Pentru că povestea are puterea de a te face să evadezi din real.
5.Pentru că m-am simțit bine citind romanul.
6.Pentru că eram gravidă și huzuream câte opt ore pe zi citind (avantaj burtică).
7.Mi-a amintit prin atmosferă de Twin Peaks (munte, umbră, păduri umede, mister).
8.Scriitoarea aparține generației mele.

Pași prin orașul prăfos

Nu sunt adepta mersului cu mașina, iubesc să mă plimb în orașul în care m-am născut și pe care îl iubesc, Galați. Însă de vreo doi ani constat cu tristețe că mersul pe jos a devenit o aventură, riscantă uneori, dar și o experiență ce nu mai e nici frumoasă, nici relaxantă. Din contră.
Parcă totul s-a urâțit în jurul nostru, orașul e plin de gropi, seamănă cu un imens cimitir. Peste tot vezi praf...lut ...muncitori...utilaje. În Grădina publică e o atmosferă depresivă. Au răsărit câteva tufe de narcise galbene, plantate probabil de anul trecut. Dalele de piatră de pe alei sunt sparte, formează gropi, de care bebelușii se împiedică și cad. Atmosfera e prăfoasă, mizeră. Un mic afacerist a întins jocurile pentru copii la capătul aleii principale, mese murdare cu bile colorate, diverse jocuri gonflabile, un tobogan vai mama lui. Cum să îți lași copilul să se joace acolo? și, în plus, mai și plătești... În parcul cu leagăne aceeași atmosferă tristă: leagăne murdare, balansoare rupte, copaci tăiați.
Fugim pe Faleză, dar vai, am nimerit și mai rău. La P-uri miroase ca într-o hazna, la “elice” o groapă imensă își deschide adâncul galben, spațiul e neprietenos cu oamenii. Urmăresc pașii copilului cu mare atenție, pentru a nu călca în mizeriile câinilor comunitari. Ne trece cheful de plimbare pe Faleză, mai ales când constat că dacă vreau să cobor la Dunăre, trebuie să ocolesc ceva mai mult sau să iau în brațe și copilul, și căruțul pe renumitele scări. Mașinile vuiesc în jurul nostru, gazele de eșapament aproape că ne sufocă. Ne îndreptăm plini de speranță spre Parcul Eminescu... Mai multe mămici se află cu bebelușii acolo. Dar acest amănunt nu a sensibilizat pe nimeni, nu există spațiu de joacă pentru copii.
Trăiesc într-un oraș schilodit, în care mașinile se parchează pe trotuar, iar mămicile trebuie să-și poarte cărucioarele cu copilași pe stradă, ca să nu le zgârie... La semafoare, nu îți permite nimeni să treci pe rampă, căci e mai ușor pentru unii să nu urce bordura și să meargă pe ea, nu contează că lângă ei e o persoană cu handicap în căruț sau o mamă ce își plimbă copilul (cauzele pentru care au fost concepute rampele).
Și totuși nimeni nu observă aceste lucruri. Nimeni nu vede că pe zi ce trece ne sălbăticim și devenim din ce în ce mai ignoranți. Nimeni nu înțelege de ce un bărbat, atunci când cobori cu căruțul în brațe din autobuz, nu numai că nu te ajută, dar nici măcar nu îți face loc să treci, împingându-te înapoi ca să urce el. (Nu mă refer la un bărbat tânăr...ci la un domn trecut demult de prima tinerețe, un bunic.) Mulți m-ar sfătui să merg cu mașina personală, să mă duc în spații private de joacă, dar dacă opțiunea mea e alta... Alții, mai înțelepți mi-ar spune simplu: NU TE MAI GÂNDI. Dar oare nu din cauza asta am ajuns cu toții așa?
Orașul nostru devine un spațiu primitiv, ucigător de civilizație, dezumanizant. E altcineva de vină, în afară de noi?