gol de aer

Stau și mă gândesc la ultimii doi ani, precum Creangă la copilăria sa. I-am trăit cu poftă, bucurându-mă de fiecare moment. Dar echilibrul mereu e tulburat, nu-i așa? ca-n basme. Am pierdut un părinte și cu el odată, o parte din mine a murit. Abia acum, după aproape un an, îmi pot limpezi gândurile, tulburate de drojdia durerii. Nu mai sunt aceeași. Nici măcar pentru mine. Viața merge mai departe, asta am aflat cu durere. Suferința ta nu înseamnă nimic pentru ceilalți. Iar universul nu își pune mecanismele în mișcare pentru a-ți împlini dorințele, ca la Coelho. Ești singur. În suferință. Și în fericire.
În mai puțin de o săptămână mă voi întoarce la școală. Gândul îmi golește stomacul de aer. Simt cum cad în gol. Am emoții. Eu nu mai sunt eu. Voi revedea cu drag oameni ce pășesc alături de mine pe un drum, atât colegi cât și elevi.

Tată, mi-e dor de tine!