Pași prin orașul prăfos

Nu sunt adepta mersului cu mașina, iubesc să mă plimb în orașul în care m-am născut și pe care îl iubesc, Galați. Însă de vreo doi ani constat cu tristețe că mersul pe jos a devenit o aventură, riscantă uneori, dar și o experiență ce nu mai e nici frumoasă, nici relaxantă. Din contră.
Parcă totul s-a urâțit în jurul nostru, orașul e plin de gropi, seamănă cu un imens cimitir. Peste tot vezi praf...lut ...muncitori...utilaje. În Grădina publică e o atmosferă depresivă. Au răsărit câteva tufe de narcise galbene, plantate probabil de anul trecut. Dalele de piatră de pe alei sunt sparte, formează gropi, de care bebelușii se împiedică și cad. Atmosfera e prăfoasă, mizeră. Un mic afacerist a întins jocurile pentru copii la capătul aleii principale, mese murdare cu bile colorate, diverse jocuri gonflabile, un tobogan vai mama lui. Cum să îți lași copilul să se joace acolo? și, în plus, mai și plătești... În parcul cu leagăne aceeași atmosferă tristă: leagăne murdare, balansoare rupte, copaci tăiați.
Fugim pe Faleză, dar vai, am nimerit și mai rău. La P-uri miroase ca într-o hazna, la “elice” o groapă imensă își deschide adâncul galben, spațiul e neprietenos cu oamenii. Urmăresc pașii copilului cu mare atenție, pentru a nu călca în mizeriile câinilor comunitari. Ne trece cheful de plimbare pe Faleză, mai ales când constat că dacă vreau să cobor la Dunăre, trebuie să ocolesc ceva mai mult sau să iau în brațe și copilul, și căruțul pe renumitele scări. Mașinile vuiesc în jurul nostru, gazele de eșapament aproape că ne sufocă. Ne îndreptăm plini de speranță spre Parcul Eminescu... Mai multe mămici se află cu bebelușii acolo. Dar acest amănunt nu a sensibilizat pe nimeni, nu există spațiu de joacă pentru copii.
Trăiesc într-un oraș schilodit, în care mașinile se parchează pe trotuar, iar mămicile trebuie să-și poarte cărucioarele cu copilași pe stradă, ca să nu le zgârie... La semafoare, nu îți permite nimeni să treci pe rampă, căci e mai ușor pentru unii să nu urce bordura și să meargă pe ea, nu contează că lângă ei e o persoană cu handicap în căruț sau o mamă ce își plimbă copilul (cauzele pentru care au fost concepute rampele).
Și totuși nimeni nu observă aceste lucruri. Nimeni nu vede că pe zi ce trece ne sălbăticim și devenim din ce în ce mai ignoranți. Nimeni nu înțelege de ce un bărbat, atunci când cobori cu căruțul în brațe din autobuz, nu numai că nu te ajută, dar nici măcar nu îți face loc să treci, împingându-te înapoi ca să urce el. (Nu mă refer la un bărbat tânăr...ci la un domn trecut demult de prima tinerețe, un bunic.) Mulți m-ar sfătui să merg cu mașina personală, să mă duc în spații private de joacă, dar dacă opțiunea mea e alta... Alții, mai înțelepți mi-ar spune simplu: NU TE MAI GÂNDI. Dar oare nu din cauza asta am ajuns cu toții așa?
Orașul nostru devine un spațiu primitiv, ucigător de civilizație, dezumanizant. E altcineva de vină, în afară de noi?