Poveste cu un trandafir

A venit primăvara şi e aşa de frumos... Din nou acea lumină filtrată de frunzele neprăfuite încă, acelaşi soare blând ce nu provoacă cancer, acelaşi miros de flori abia ieşite de sub frigul iernii. Şi în grădina noastră încep să se trezească piţigoii şi vrăbiuţele, iar în zarzărul uscat de doi ani, aceeaşi familie de turturele încă-şi mai face cuibul.
Copilul plin de bucurie şi curiozitate aleargă cu privirea fixată pe un nor pentru ca ochii săi să nu rateze un elicopter ce zboară ţanţoş deasupra grădinii. “L-am văzut! L-am văzut! Tati, l-am văzut!” Bucuros şi mulţumit se întoarce la preocuparea sa de dinainte. În grădina sa a descoperit un trandafir ale cărui frunze s-au uscat. Şi el ştie că dacă îi oferă dragoste , acesta va creşte. “Mami, eu o să-l iubesc pe trandafir. Dacă îi dau iubire el creşte!” Se apropie de tulpina acestuia şi-l mângâie, vorbeşte tandru cu el şi-l roagă să crească, deoarece el îl va iubi mereu. Mama îl întreabă ceva. “Uite, vom cumpăra pomişori şi-i vom planta în grădină. Gândeşte-te ce pomi vrei să cumpărăm, ce fructe îţi plac şi vrei să ai din belşug.” Copilul se uită la mama lui, apoi în sus, ca şi cum ar aştepta un răspuns divin, se luminează la faţă şi răspunde prompt: “A, ştiu! Ştiu ce pomi vreau să cumperi mami! Un copac in care să crească pepeni! Mie-mi plac foarte mult pepenii, mami.” Mama începe să râdă. Într-un an au avut pepeni în grădină şi copilul îi văzuse, doar. Cu siguranţă, a uitat cum cresc pepenii, era mic. Acum, că a mai crescut, se supără, când mama râde de el, începe să protesteze prin sunete stridente. Iar după ce supărarea îi trece, se întoarce la trandafirul lui. “Mă duc să-i mai dau puţină dragoste trandafirului, ca să mai crească.” Şi începe din nou să-i vorbească, să-i povestească ce a mai văzut pe la desene animate, ce mai spune doamna pe la grădiniţă şi altele.
Privindu-şi copilul, mama ştie că nu va mai întâlni aceeaşi naivitate peste câţiva ani. Şi e melancolică, ar trebui să-i mai facă un frăţior, dar nu mai are curaj. Se simte din nou copil şi vrea să se bucure sincer de tot ceea ce vede nou. Ce fel ar fi dacă i s-ar părea interesant mersul unei furnici, sau zborul unui fir de păr din blana câinelui, sau faptul că un trandafir creşte daca-i spui că îl iubeşti? Cu siguranţă mama ar fi mai fericită. Dar ceva în fiinţa ei s-a stins, acea bucurie sinceră, acel entuziasm molipsitor. E adult acum. Cu responsabilităţi. Cu familie, rate, salariu mic. Vai, dar nu trebuie să schimbăm povestea, copilul trebuia să fie personajul principal.
Copilul e din ce în ce mai mulţumit, că a avut dreptate. Dezgropând puţin tulpina trandafirului, ţipă uimit: ”Mami, ţi-am zis eu că am dreptate, uite vezi? A mai crescut trandafirul!” Şi scormonind la rădăcina lui, continua să-i demonstreze mamei că floarea creştea pe măsură ce el îi oferea mai multă iubire . “Şi mâine ştii ce fac? Am să-l ud!” Mama se bucură că în sfârşit copilul găsise secretul vieţii bietei plante. Şi începu să-i explice că de fapt e mai importantă apa pentru floare, decât să-i spui că o iubeşti într-una.
Deodată se opri din explicat. “Şi dacă el are dreptate? ”- se gândi ea. “Dacă motorul adevăratei vieţi este dragostea, în care nimeni nu mai crede. “ De fapt ştia asta din cărţi, o simţise pe propria piele, dar îi vedea pe ceilalţi prinşi într-un iureş, într-un vârtej din care nu voiau să iasă, şi în care se mai lăsa din când în când prinsă. Copilul o privea în ochi şi deodată, ca şi cum i-ar fi citit gândurile afirmă serios : “Mami, eu întotdeauna am dreptate.”