Ce vacanță...

     He, he... așteptam vacanța. Gata vacanța! Plină de activități. Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi... ce-ar fi să corectați la titularizare? Uau...de-abia aștept. La 41 de grade nu mai pot de nerăbdare să ies din casă! Și ce subiecte! Fantasmagorice. Ce lucrări. Ce de foi. Câte 20 de pagini de lucrare. Și sudoarea curge. Cu o seară înainte mâncasem niște caș de oi. Cumpărat de la vecina. A vomat toată familia. Și eu am încununat sesiunea de vomă la 2 noaptea. Și a doua zi aveam de corectat minunatele teze ale minunaților mei colegi. Nu am mai vomat de la 6 ani. Deci a fost un eveniment. După două sarcini, dintre care prima cu multe grețuri, când am reușit să nu vomit, iată că brânza vecinei m-a făcut să retrăiesc momente de coșmar. A doua zi...la ora 8...mă întrebam în ce secol voi termina de corectat. Dacă aș fi putut să mă sparg ca un balon de săpun...
     A treia zi din  nou: Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi...ce ar fi să faceți pregătire cu cei care au picat bacul? La Gheorghe Asachi. Uau...se plătește? Nu știu sigur. E clar, nu știu sigur se traduce prin sigur nu. Prima zi: 2 elevi au venit să se pregătească. Ochi de pește. Doar vorbesc limba română. A doua zi: 4 elevi. Unul dă semne că înțelege ceva. Se uită cu interes.  A treia zi: 5 elevi. Doamna, am mai adus pe cineva! Ce bucurie! Încă unul care este. Așadar, elevii aceștia au picat bacul  pentru că nu au deschis în viața lor o carte, sunt ca și cum abia au ieșit din peșteră. Nu au nici cea mai vagă urmă de mișcare a neuronilor. La ei sinapsele nu există. Nu înțeleg nimic. Deși par copii normali, nu sunt. Acești copii nu judecă. Pot să le fac și un profil: curăței, pantaloni trei sferturi, cu margine întoarsă, tricou cu decolteu, șlapi, și freza după ultima strigare: așa...în sus spre stânga sau dreapta.
     După două săptămâni: lucrarea de grad trebuie depusă, profa nu răspunde la telefon, nu știu dacă ce am scris e corect sau greșit. Îmi răspunde pe ultima sută, adică în ultima săptămână, îmi modifică câte ceva. Rescriu vreo două capitole, o termin, rezolv problema cu idem ibidem și apud, ir acum, cu două zile înainte de depunere...aștept semnătura doamnei profesor, semnătură ce trebuie pusă pe un aviz de însoțire a lucrării. Mâine la ora 12.30 sper să obțin semnătura. Apoi să depun lucrarea. Apoi...începe școala.
Gata vacanța!

împrimăvărează-mă

Primăvară ca o iarnă. Dar totuși parcă se simte ceva căldură. Cred că e de la suflete. Toate își doresc, așteaptă primăvara adevărată, cea cu soare și căldură. Între timp aștept inspecții ce nu mai vin, nu că m-aș stresa foarte tare, dar e aiurea să te gândești mereu că ar putea să te inspecteze cineva...cândva...căci la noi, ăștia de română e secret mare. Mare secret! Ce-ți trebuie să știi când vine inspecția? Nu oricum îți faci orele? Mofturi! 

În altă ordine de idei: Cezar rupe cuvintele și propozițiile: muna=mâna, cochi=ochi, tina=mașina, itea=aici, cuma=acum, tudoi=tudor, iaia= laura, țiza=cezar, paiu=paharul, ham=cățelul, catea=carte, con= creion, cun=fulger mcquin, toiu=piciorul, tanu= motanul, pii=copii(când mergem la locul de joacă), tuc=suc, coto=telefon, tuț=sus, ios=jos, buni=bunica, maia=mamaia, ona=rodna, titi=pipi, ningă=mămăligă, tână=smântână, u=unde. Mai sunt...nu le mai țin minte acum. 

Aștept căldura să mă plimb! Vacanța, să nu mai fac nimic...

Dar știm despre ce e vorba: despre Luceafăr și fata de împărat...

S-a creat  un curent printre elevi, un fel de prejudecată, când vine vorba de Eminescu. Iar Eminescu? Cred că fiecare a trăit acest moment de revoltă, de respingere a valorii marelui scriitor.  Eminescu a fost un vizionar. Eu le spun elevilor că Eminescu a scris despre întoarcerea în timp, despre călătorii pe lună, avant la lettre, că cei de la Hollywood ar fi invidioși dacă ar citi Sărmanul Dionis. Bineînțeles mă raportez la spațiul literar românesc, specific secolului al XIX-lea, deși  aflat la începuturi,  totuși  atât de efervescent. Așa le captez atenția, iar lectura nuvelei devine o adevărată plăcere. Din nefericire, numărul de ore a scăzut la română, cei de la minister au scuturat programa, iar pe Eminescu îl studiem doar cu poezii. Cel puțin așa fac eu.  Nu e nicio problemă. Tot trebuie să-i determin să le placă.

Luceafărul. Aaaa, doamna...iar Luceafărul? Păi l-ați mai studiat? Nu. Dar Eminescu e plictisitor. Ați citit poemul?  Nu, dar știm despre ce e vorba: despre Luceafăr și fata de împărat. Bun. Și? Atât? Doamna, e o poveste de dragoste!  Aveți dreptate, dar nu e numai atât. Citiți poemul și discutăm după aceea. Ei, cum e? L-ați citit? V-a plăcut? Doamna...acum nu mai înțelegem nimic.

Ce ați citit în paragraful al doilea e doar o mostră din discuțiile cu elevii. Așadar, chiar dacă predai la a 11-a  Luceafărul, iei cartea și lecturezi în clasă poemul. O oră se citește. Doar Eminescu. Apoi  începi să dezvălui bogăția de sensuri. Puțin câte puțin, vers cu vers, tablou cu tablou. Am constatat că pentru fiecare strofă eminesciană poți scrie un comentariu de o pagină.  Până la urmă poemul place. Și ce le place adolescenților? Că se descoperă pe ei în diferite ipostaze. Le place că se scrie despre iubire, despre acea ființă ideală la care visează oricine. Rămân uimiți când se văd în univers, atât de mici și cu atât de puțin timp. Aici mă folosesc și de prologul din Sărmanul Dionis, explicându-le că spațiul și timpul sunt relative. Greu de înțeles. Adică cum...dacă ai mai mulți ochi vezi lucrurile mai mari? Lucrurile acelea nu rămân la fel? Măsurate cu aceeași rigoare? Nu. Spuneți voi, cine stabilește măsurile? Nu oamenii? Nu sunt măsurile niște convenții? Depinde de sistemul de valori la care te raportezi.

Ce să mai spun despre discuțiile pe tema geniului. Trecem peste definiția alegoriei, ajungem la definiția geniului. Raportarea se face obligatoriu la  citatul lui Eminescu despre basmele culese de Kunisch și la Schopenhauer. Viața este voința oarbă de a trăi, singurul capabil a se sustrage voinței oarbe de a trăi e geniul. El reușește acest lucru prin contemplare și obiectivitate. Paf! Voința oarbă de a trăi, adică ceea ce face majoritatea, dragilor, luptă pentru a supraviețui. Toți alergăm după himere. Vrem să trăim bine. Să nu ne fie frig, foame, să nu suferim, să ne înmulțim.  Doamna, dar ce e rău în asta? Nu am zis că e rău, ci doar că așa sunt oamenii obșnuiți, nu geniile. Ființele superioare reușesc să fie obiective și să depășească propria subiectivitate. Ele conștientizează deșertăciunea vieții și se înalță spiritual. Concluzia? Doamna, noi nu vrem să fim genii.

La tabloul al doilea chicotesc. Mai ales la versul: Mai nu vrea, mai se lasă. Terenul e pregătit pentru tabloul al treilea. Dragilor, Luceafărul străbate în sens invers istoria creațiunii. Liniște. Ați înțeles? Nu. Păi...se întoarce în timp, însă depășește momentul genezei, spațiul și timpul măsurabile și ajunge acolo unde se află Creatorul, Demiurgul, în acel vacuum originar. Unde, doamna? Textul zice clar...nu se poate spune unde, nu există hotar,  nu există ochi spre a cunoaște, vremea încearcă în zadar din goluri a se naște. Ochii nu sclipesc, e greu să vadă pastelul cosmic. Analiza trebuie aplicată pe versuri. Fiecare cuvânt spune un secret. Până la urmă corelațiile se fac. Cel pe deasupra mergător, Hyperion, se desfășoară într-un spațiu pe deplin înțeles.

Eminescu e mereu surprinzător. De câte ori îl recitesc, mi se mângâie sufletul, parcă are efect terapeutic. E o senzație a mea. Întâlnirea cu Eminescu e o bucurie. Un om atât de bogat, atât de frumos, atât de poet. Un singur volum, dar atâta poezie. Unii folosesc obiecte decorative în casă. Eu mi-am decorat polița biroului cu o copie a ediției princeps a volumului  Poesii.  Iubesc toți poeții, fiecare spune ceva sufletului meu, dar cel mai aproape de el e Eminescu.