Cezar stă pe scaun.
Se ridică. Se așază.
Mereu privind în jos, la picioarele sale.
Se ridică. Se așază.
-Mami, eu nu înțeleg.
-Ce?
-Ori sunt eu confuz, ori pantalonii ăștia nu îmi mai vin.
-Cum adică?
-Când mă așez, mi se vede pielea, sunt scurți. Când mă ridic, îmi vin. Uite, nu mi se mai vede pielea!
Nu mai pot. Râd în hohote.
Cezar mă privește.
De două ori confuz.
S-a făcut Tudor, Uriașul meu, cu un frate, Cezar, Piticuța mea. Nu-i așa că e frumos?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu