Face Cătă puzzle. Îl întinde pe singura noastră masă din casă. De câteva zile mâncăm pe canapea ( și e foarte tare! mâncatul, nu canapeaua). Puzzle-ul înfățișează o piațetă din Italia, e o imagine care te provoacă la visare. Sfârșitul de săptămână s-a terminat, vacanța, la fel. Cu tristețe pleacă fiecare în treaba lui: eu la școală, Cezar la grădi, Tudor la școală, Cătă la muncă. Adio seri frumoase petrecute în patru, adio lectură de voie, adio filme până la 2 noaptea...
Puzzle-ul rămâne pe masă, aproape gata.
Ne întoarcem acasă. Mamaia deja a ajuns cu Cezar de la grădi. Cătă vrea să mănânce și se așază pe canapea. Mamaia e săritoare la nevoie și i se pare nepotrivită ipostaza de a mânca astfel.
-Cătălin, de ce nu mănânci la masă?
-Nu pot, mamă, e puzzle-ul.
-Păi stai așa, îl pun imediat în cutie!
E faină reacția lui Cătă și mirarea mamaiei. El holbează ochii și râde, râde. Ea nu înțelege de ce. Ce să facă? Râde și ea.
Menționez că e un puzzle de 1500 de piese pe care intenționăm să-l înrămăm. (Noroc că n-a făcut mamaia curat.)
S-a făcut Tudor, Uriașul meu, cu un frate, Cezar, Piticuța mea. Nu-i așa că e frumos?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu