2022002

2022002 numere pe care nu le voi uita.
Pentru că reprezintă  momentul când viața mi s-a schimbat.
Să ne înțelegem (eu și cu mine), nu eu m-am schimbat, ci totul în jurul meu și în viața mea. La 16.15, s-a născut Tudor. Ce de senzații! Aceea de a fi tăiată cu halebarda în două (după cezariană), mâțele nestingherite din saloane, gândacii fugari de pe pereți, draperia din doc albastru (ca în laboratoarele comuniste) de la fereastra care se încăpățâna să rămână întunecată. Asistenta de la reanimare vopsită prea negru și machiată prea verde, la ochii prea-prea verzi și care se arăta deranjată de plânsetele puiului. Copilul meu nu plângea că avea probleme cu respirația (cum ziceau ei), ci pentru că nu îmi mai auzea vocea, nu îmi mai simțea ritmul inimii. Pentru că ne despărțeau un hol și două camere. Mult prea mult pentru o mamă și un nou-născut. Așa că...am început să plâng și eu. De durere și de aia. Că-mi venea să plâng, Mai întâi a venit doctorița: măi fată, fii cuminte, nu mai plânge, că laptele, copilul...nu e bine. Apoi l-au invitat pe soț: măi iubire, lasă că o fi. că o păți. Apoi a venit una. Era asistentă. Mai întâi mi-a arătat copcile ei (27! de la o histerectomie). Pe urmă a început (fin psiholog) să mă înjure. După care (inteligentă femeie!) mi-a pus o întrebare simplă: NU VREI SĂ-ȚI VEZI COPILUL?
Păi zi așa!!! Și mi-am revenit.
Copilul ăsta face azi 14 ani. Ne-am lipit la loc după acea noapte îngrozitoare când nici eu, nici el nu reușeam să ne dăm seama ce e cu noi.
Pe copilul ăsta (și pe celălalt) îl iubesc mai mult decât pe mine.
La mulți ani, copil frumos de 14 ani!