Gânduri la sfârșit de an

Se mai apropie un sfârșit și, din nou, un început. Cezar a început să articuleze cuvinte, Tudor crește din ce în ce mai rapid, iar noi rămânem aceiași, așteptând. Nu regret nimic din trecut, nu îmi doresc nimic special pentru viitor. Mă rog, ar fi câteva dorințe, dar inutile celorlalți. Frânturile gândurilor:
- nu există prieteni adevărați, prietenia e un concept artificial, nerealist, ce nu poate fi scos din sfera interesului,
- există momente când nu vezi corect realitatea, iar atunci ești măcinat de furie și neputință,
- există părinți care nu își iubesc copiii,
- unele lumânări chiar ard 92 de ore,
- soacra nu-ți va ține niciodată loc de mamă, iar dacă mama te ignoră, asta e, nu mai vorbești cu nimeni despre ceea ce simți,
- aș vrea să emigrez, dar mi-e frică de sentimentul dorului,
- nimeni nu mai citește,
- foarte puțini mai recunosc ideile furate dintr-un discurs ce se vrea original,

Și mai sunt...

spleen

Mda, a început școala... Deja mi-e silă de incompetenți ce-și caută lăudători, de elevi ignoranți, de hormoni urlători ce urăsc intelectul. Nu-mi mai găsesc locul. Ce să mai discutăm...de-al de: teoria formelor fără fund, light-motiv, socoteli cu câți de trei, raportați la numărul de cărți necitite, impostură: au citit, dar nu au auzit. Cică erau Spancioc și Troici, o fi Troici din Troia...rudă cu Stroici din Moldova. E frumos să fii profesor, dar să ai cu cine. După amiezi cu saună și clasa a 9a, soarele ne orbește și ne coace. Ai zice că e toamnă, dar transpirațiile ne fac să visăm la mare.

am ceva bun, bun

http://www.youtube.com/watch?v=HpNUOwGNV5k&feature=related

Subspecii din viața mea

Așadar, trăim înconjurați de tot felul de indivizi așa cum și indivizii aceștia trăiesc înconjurați de noi. Numai că uneori unii simt nevoia să ridice capul. E foarte bine, ar spune alții, asta înseamnă afirmare. Da, așa e, dar să te afirmi pe spinarea altora...Să țipi singur eu m-am afirmat, sunt cel mai bun, am dovedit, am muncit, am asudat, nu mai e timp pentru modestie etc. Nu știu exact cum să exprim tot dezgustul pe care fariseii mi-l lasă, aruncându-mi în ochi praful minciunii lor, ca și cum acesta ar produce și uitare. Sunt unele subspecii de oameni cățărătoare. Sunt ca niște liane aeriene, se hrănesc cu seva celor de care se agață, iar după ce au obținut ce doresc, părăsesc gazda și urcă. Uneori, dacă trebuie, se mai întorc din drum, ca să nu rămână nimic. Subspecia aceasta, are și capacitatea de a împrumuta trăsăturile celor de care se susțin. Și deodată te trezești că X și Y se comportă ca și tine, împrumută gesturi, atunci când nu îi vezi, își decorează casa așa cum au văzut la tine, se îmbracă asemenea ție, chiar își cumpără și bijuterii sau accesorii la fel. Când ajung să stăpânească tehnicile furate te uită. Nu mai reprezinți nicio atracție, nu mai simt nevoia să-ți vorbească, să te sune. Deja personalitatea ți-a fost împrumutată. Există totuși niște pericole de care nu se pot feri: adevăratul lor caracter mic.

gol de aer

Stau și mă gândesc la ultimii doi ani, precum Creangă la copilăria sa. I-am trăit cu poftă, bucurându-mă de fiecare moment. Dar echilibrul mereu e tulburat, nu-i așa? ca-n basme. Am pierdut un părinte și cu el odată, o parte din mine a murit. Abia acum, după aproape un an, îmi pot limpezi gândurile, tulburate de drojdia durerii. Nu mai sunt aceeași. Nici măcar pentru mine. Viața merge mai departe, asta am aflat cu durere. Suferința ta nu înseamnă nimic pentru ceilalți. Iar universul nu își pune mecanismele în mișcare pentru a-ți împlini dorințele, ca la Coelho. Ești singur. În suferință. Și în fericire.
În mai puțin de o săptămână mă voi întoarce la școală. Gândul îmi golește stomacul de aer. Simt cum cad în gol. Am emoții. Eu nu mai sunt eu. Voi revedea cu drag oameni ce pășesc alături de mine pe un drum, atât colegi cât și elevi.

Tată, mi-e dor de tine!

Pipi, caca şi durere

Facem la oliţă. Spre a ilustra folosirea obiectului oliţă, toată familia a trebuit să o călărească şi, în plus, să apese pe buton. Căci avem o oilţă în formă de iepuraş, albastră, cu claxon alb în vârf. Aşadar, toţi ne scremem pe oliţă, iar Cezar plânge. Nu-i place să folosească acest obiect şi pace. Cu toate acestea, ziua am renunţat la pampers. Am cumpărat chiloţei, mulţi! şi pândim băiatul. Cum dă semne, cum...hop! pe oliţă. Plânge şi îşi face nevoile. Pipi, caca şi durere.

A venit vara, vacanţa cu trenul din Franţa, iunie călduros. În sfârşit s-au copt cireşele, dulci, de un roşu închis, bune, bune. Băieţii sunt frumoşi ca cireşele coapte, se joacă precum doi iezi, se bucură de copilărie, iar noi ne bucurăm de copilăria lor. Cezar e un vorbăreţ, articulează foarte bine în chineză, Tudor fuge de cărţi ca dracu de tămâie, trece în clasa a parta, vai ce a mai trecut timpul. Un cais din grădină a produs patru caise, pe care le-am împărţit frăţeşte şi cu bunica. Muşcatele stau cu bobocii închişi nu-şi arată florile să văd şi eu ce culoare au. Petuniile stau cu spatele la noi pentru că noi stăm cu spatele la soare. Aşadar, foişorul e verde de la atâtea frunze, monocrom, fără pete de culoare. Trandafirul căţărător ce trebuia să mă încânte la vremea asta, nu a făcut flori deoarece Cătă nu a ştiut că e căţărător şi l-a tăiat mic, mic. Acum se chinuie să crească. Abia aştept să plecăm la munte, iar pentru mare căutăm oferte. Mă delectez între timp cu Ioana Pârvulescu şi mă încânt de frumuseţea traiului interbelic. Le-am povestit şi băieţilor în maşină, iar ei au râs, încântaţi, fireşte de isprăvile interbelicilor. O iubesc pe Ana Blandiana, îi iubesc geniul, gingăşia şi pe Arpagic, fireşte. Tudor a învăţat pe WC o poezie, haha, am pus o carte în baie, iar el o răsfoieşte în momentele intime. Am să pun în baie toate lecturile obligatorii şi un dosar cu fişe de lectură. Baia - bibliotecă, un fel de CDI fără inhibiţii. I'll be back.