2022002

2022002 numere pe care nu le voi uita.
Pentru că reprezintă  momentul când viața mi s-a schimbat.
Să ne înțelegem (eu și cu mine), nu eu m-am schimbat, ci totul în jurul meu și în viața mea. La 16.15, s-a născut Tudor. Ce de senzații! Aceea de a fi tăiată cu halebarda în două (după cezariană), mâțele nestingherite din saloane, gândacii fugari de pe pereți, draperia din doc albastru (ca în laboratoarele comuniste) de la fereastra care se încăpățâna să rămână întunecată. Asistenta de la reanimare vopsită prea negru și machiată prea verde, la ochii prea-prea verzi și care se arăta deranjată de plânsetele puiului. Copilul meu nu plângea că avea probleme cu respirația (cum ziceau ei), ci pentru că nu îmi mai auzea vocea, nu îmi mai simțea ritmul inimii. Pentru că ne despărțeau un hol și două camere. Mult prea mult pentru o mamă și un nou-născut. Așa că...am început să plâng și eu. De durere și de aia. Că-mi venea să plâng, Mai întâi a venit doctorița: măi fată, fii cuminte, nu mai plânge, că laptele, copilul...nu e bine. Apoi l-au invitat pe soț: măi iubire, lasă că o fi. că o păți. Apoi a venit una. Era asistentă. Mai întâi mi-a arătat copcile ei (27! de la o histerectomie). Pe urmă a început (fin psiholog) să mă înjure. După care (inteligentă femeie!) mi-a pus o întrebare simplă: NU VREI SĂ-ȚI VEZI COPILUL?
Păi zi așa!!! Și mi-am revenit.
Copilul ăsta face azi 14 ani. Ne-am lipit la loc după acea noapte îngrozitoare când nici eu, nici el nu reușeam să ne dăm seama ce e cu noi.
Pe copilul ăsta (și pe celălalt) îl iubesc mai mult decât pe mine.
La mulți ani, copil frumos de 14 ani!

Biscuitele topit

-Mama...
-Da.
-Dacă am scăpat un biscuite pe jos și l-am spălat, se mai poate mânca?
-Ia vezi, încearcă. Mai e bun?
-Nu prea,,,Se topește.

Mamaia și puzzle-ul

Face Cătă puzzle. Îl întinde pe singura noastră masă din casă. De câteva zile mâncăm pe canapea ( și e foarte tare! mâncatul, nu canapeaua). Puzzle-ul înfățișează o piațetă din Italia, e o imagine care te provoacă la visare. Sfârșitul de săptămână s-a terminat, vacanța, la fel. Cu tristețe pleacă fiecare în treaba lui: eu la școală, Cezar la grădi, Tudor la școală, Cătă la muncă. Adio seri frumoase petrecute în patru, adio lectură de voie, adio filme până la 2 noaptea...
Puzzle-ul rămâne pe masă, aproape gata.
Ne întoarcem acasă. Mamaia deja a ajuns cu Cezar de la grădi. Cătă vrea să mănânce și se așază pe canapea. Mamaia e săritoare la nevoie și i se pare nepotrivită ipostaza de a mânca astfel.
-Cătălin, de ce nu mănânci la masă?
-Nu pot, mamă, e puzzle-ul.
-Păi stai așa, îl pun imediat în cutie!
E faină reacția lui Cătă și mirarea mamaiei.  El holbează ochii și râde, râde. Ea nu înțelege de ce. Ce să facă? Râde și ea.

Menționez că e un puzzle de 1500 de piese pe care intenționăm să-l înrămăm. (Noroc că n-a făcut mamaia curat.)

Problema pantalonilor la 6 ani.

Cezar stă pe scaun.
 Se ridică. Se așază.
Mereu privind în jos, la picioarele sale.
Se ridică. Se așază.
-Mami, eu nu înțeleg.
-Ce?
-Ori sunt eu confuz, ori pantalonii ăștia nu îmi mai vin.
-Cum adică?
-Când mă așez, mi se vede pielea, sunt scurți. Când mă ridic, îmi vin. Uite, nu mi se mai vede pielea!
Nu mai pot. Râd în hohote.
Cezar mă privește.
De două ori confuz.

Turnule de control...

Turnule de control din Cluj...cred că dormeai în lână ca motanul, în foi de viță ca sarmaua, turnule de control. Stăteai prost cu receptarea mesajelor și nu înțelegeai nimic, dar nimic. Turnule de control, dacă eram în avionul acela, făceam infarct și tu nici măcar nu înțelegi despre ce e vorba.
Pilotul zice:
-Turnul de control, am ieșit din pistă.
Turnul răspunde:
- Da, am înțeles. Mulțumesc. (Mulțumesc??????????? Băăăi@@$%^ a ieșit avionul din peisaj!!!!)
- Către turnul de control, am ieșit din pistă, nu suntem avariați.
-Da, mulțumesc, îndreptați-vă spre debarcare.
Cred că individul acela era pe budă și striga din crăpătura ușii la pilot să parcheze avionul ăla...hmmm... ce mare scofală, se scremea, gândindu-se, individul din turn. (sau se gândea, scremându-se)
-Turnule, turnule, nu înțelegi, fi-ți-ar neamul... AM IEȘIT DIN PISTĂ!!!!
-Aaaaa...păi de ce nu spui așa! Și sunteți avariați?  Să trimit pe cineva să vă ajute?
Oare ce angajați sunt aceia?  Propun să-și ia niște asistenți, niște profesori de română, ceva, să le dezlege tainele mesajelor piloților. Să stea cineva cu bâta lângă ei și să le dea câte una la momentul oportun, ca să fie pe fază când trebuie. Să le bage șocuri electrice la anumite cuvinte, care să le atragă atenția.

„Femei fără bărbați” de Shahrnush Parsipur - carte metaforă, roman realist-magic

„O, zaharniță fără zahăr, o, degetar fără cizmar,” e primul vers al poeziei lui Farrokhlagha care nu scrie de dragul artei, ci pentru a atrage lumea bună în grădina sa. În cele cincisprezece capitole sunt prezentate destinele a cinci femei: învățătoarea care devine un copac și care după ce prinde rădăcini se transformă într-un munte de semințe și călătorește dusă de apele unui râu - Mahdokht. Faeze, virgina îndrăgostită de Amir, prietenă cu sora acestuia, Mounes. Faeze trăiește o dezamăgire când după ce îi sugerează bărbatului iubit să se însoare, acesta alege o tânără de optsprezece ani de nevastă, și nu pe ea. Mounes este femeia cu fața rotundă, fapt ce indică prostia ei. Mounes moare și învie de două ori. Prima dată se aruncă de la etaj, cade, moare, reînvie, rătăcește prin oraș, se întoarce acasă, iar fratele său o ucide, deoarece îl făcuse de râs. Ajutat de Faeze, Amir își îngroapă sora, care reînvie la nunta lui. Pleacă cu Faeze nefericita, spre Karaj. Farrokhlagha este o Vivien Leigh în variantă americană, o madame Bovary care a eșuat în iubire și în căsnicie. Aceasta, după moartea soțului, cumpără grădina din Karaj în care Mahdokht se chinuia să prindă rădăcini. Zarrinkolah este o prostituată iraniană plină de viață, sufletul bordelului în care muncea, care, într-o bună zi, ăncepe să vadă bărbații fără cap. Se curăță într-o baie publică, se căiește, plânge o noapte și pleacă spre a-și ispăși păcatele. Ajunge la Karaj. Acolo ajung de fapt toate femeile care conviețuiesc cu un grădinar.
Mounes și Faeze și pierd virginitatea pe drum, în urma unui viol. Mounes poate ghici gândurile, este în căutarea luminii. Grădinarul se căsătorește cu Zarrinkolah cu care face un copil, pentru a o putea hrăni pe Mahdokht cu lapte de om. Pe măsură ce sarcina avansează, Zarrinkolah devine transparentă, un cristal care luminează puternic în momentul nașterii. Ea naște un nufăr, care este pus pe un ochi de apă înghețat.
Ce vor aceste femei? Să trăiască, să cunoască adevărul, absolutul neintermediat. Singura care se izbăvește este Zarrinkolah. Mounes vrea să devină lumină, fără a cunoaște însă întunericul. Mahdokht vrea să devină copac și vor fi nevoie de mii de ani pentru a redeveni om. Farrokhlagha vrea să devină deputat, dar se căsătorește din convenință cu un bărbat care va deveni ceea ce ea și-ar fi dorit pentru sine.
Cartea e plină de metafore: grădina, femeia arbore, fluturele ucis de lumină, nufărul,

Mounes și grădinarul strângeau rouă în fiecare dimineață și, așa cum hrăneau copacul, o hrăneau și pe Zarrinkolah. Încetul cu încetul Zarrinkolah se transforma. Pe măsură ce se rotunjea, își schimba și culoarea. Devenise tot mai străvezie. Semăna tot mai mult cu cristalul. După o vreme a devenit complet transparentă. 

Mai multe despre autoare aici: http://www.shahrnushparsipur.com/wp/interview-with-shahrnush-parsipur-author/ 

byl'or's kids: „Tangou pentru Lisandra” de Helene Gremillon - un ...

byl'or's kids: „Tangou pentru Lisandra” de Helene Gremillon - un ...: Săraca Eva Maria, săracul Vittorio. Toate dramele din cauza unei traume a copilăriei. Săracul copil pe care nimeni nu îl aude. Textul roman...

„Tangou pentru Lisandra” de Helene Gremillon - un dans

Săraca Eva Maria, săracul Vittorio. Toate dramele din cauza unei traume a copilăriei. Săracul copil pe care nimeni nu îl aude. Textul romanului e construit polifonic, prin suprapunere de voci și de perspective. Cu litere italice sunt prezentate gândurile lui Vittorio, apoi intervine perspectiva Evei Maria. E folosită tehnica dosarelor de existență, prin prezentarea celor trei confesiuni: a lui Felipe, Alicia, Miguel. Și dosarele acestea surprind trei mari probleme: una existențială, a femeii care îmbătrânește, terorizată de faptul că natura nu a lăsat șanse egale femeilor și bărbaților. O altă perspectivă este cea a torționarului, cel care își torturează victimele detașat, imun la țipete și suferință, suferind de complexul lui Cain. A treia perspectivă este a mamei ce și-a pierdut fiica și care nu se poate împăca cu această stare de fapt.  Lisandra...pare ideală. E o respirație a pasiunii căreia psihiatrul Vittorio Puig nu îi poate rezista. O caută, o găsește, dar recurge la un vicleșug: îi zice frumoasei pierdute și regăsite că întâlnirea lor e mâna destinului. Lisandra îi devine soție, dar are o viață dublă generată de o tragedie din copilărie. Inspirat și titlul, căutarea vinovatului, pașii fermi înainte, înapoi pentru a găsi adevărul. Îndoieli, apoi certitudini, pași surprinzători, piruiete care duc acțiunea în direcția opusă. 

Mi-a fost milă de Esteban, fiul care își pierde mama, mamă care își pierduse fiica, formând un lanț de tragedii. La fel cum aripile fragile ale fluturelui dereglează marile mișcări ale aerului din jurul planetei. Am compătimit-o pe Lisandra, cum să locuiești cu un psihiatru și să nu încerci să îți vindeci sufletul. L-am compătimit pe Vittorio, cum să nu îți dai seama că femeia de lângă tine poartă o asemenea povară? 

Atât.

Pe bune?

Despre pactul faustic al rigăi Crypto pentru a rămâne veșnic tânăr. La clasa a XII-a. „Ce înseamnă pact faustic? Ați văzut vreun film în care să apară acest motiv? (De cărți nu îi mai întreb...) De Faust ați auzit? ” „Da!” Întreb cu o rază de speranță în glas: „ai citit Goethe?” „Aaa...nu, am auzit de Faust în desene animate, era un personaj negativ”. Le explic...și le exemplific cu un film, ecranizare a unei cărți: „Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde. Îmi răspunde o domnișorică: Aaa, păi noi am auzit de Christian Grey, nu de Dorian...

Bătrânul și cartea

E albit, cu buza de jos revărsată peste bărbie.  Gust din supa călie și fără gust, specifică supermarketurilor cu zone de deservire publică. Imaginea îmi este familiară. Atât de familiară, încât ignor contextul. Încerc să mă împac cu supa mea, în timp ce îl privesc pe bătrânul din fața mea care citește. Din când în când, îmi aruncă o privire cu coada ochiului. A simțit că îl privesc.  Încerc să nu mă mai holbez, ca să nu se simtă prost. Totuși... vreau să știu ce carte citește. Mă mai holbez: e un ghid turistic al Parisului. Cartea e deschisă la Notre-Dame.

În acest hipermarket din București, în care fiecare e preocupat de promoții, lumea aleargă cu ochii pe rafturi și panouri publicitare, vezi oameni atât de diferiți, care mai de care în căutarea originalității, un bătrân stă ascuns într-un colț la masă, cu sarea și piperul în față și două cărți luate de pe raftul de cărți, pe care le răsfoiește cu sete. Hipermarketul ca bibliotecă... Conștient că nimeni nu îl vede, bătrânul stă la răcoarea aerului condiționat și citește. Când obosește, privește spectacolul lumii din jur și se uimește.

O insulă de liniște și echilibru. Scena mi se pare asemănătoare cu filmul „Terminal”, în care joacă Tom Hanks. E clar că omul stă prin zonă și că vine frecvent să citească în supermarket.  Toți ceilalți îl tolerează. Îmi imaginez cum fetele de la promoții îi oferă câte o felie de șuncă, un pahar de suc, de bere, un biscuite, puțină ciocolată...iar el le gustă pe toate pentru ca apoi să se întoarcă la cartea sa. Când intră în supermarket, gardianul îl salută politicos și îl întreabă cu ce se va delecta. La raionul de cărți, o fată drăguță îi oferă ultimele apariții și îi face recomandări de lectură.  Totul miroase a hârtie proaspăt tipărită, cărțile se deschid pentru prima dată în mâinile sale zbârcite.

Bătrânul e lacom. Ochii săi tulburi se aprind la vederea rafturilor colorate cu cărți, buricele degetelor sale caută suprafața fină și alunecoasă a foilor. Le mângâie și își imaginează că atinge o piatră fină roasă de apele unui izvor de munte.  Fuge la locul său de la masă și pretinde că e înfometat. Toată ziua. Așa. Acum parcă nici canicula nu mai e așa de insuportabilă. Nu-l mai sâcâie nimeni să plătească datorii, se simte bine. Cărțile îl fac fericit. 

Cuvintele lui Cezar

BIJUCĂRIE - bijuterie

ȘOGOLAN -șobolan

CUȘCĂRIE - pușcărie

Și totuși au logică. Copilul vede că jucăriile mele preferate sunt bijuteriile. Știe despre șobolani că sunt dăunători, ar putea fi și ei un soi de golani ai rozătoarelor. La desene animate, răufăcătorii sunt închiși într-un soi de cuști cu zăbrele, în pușcărie. Dar ce e aia pușcărie? Mai precis: cușcărie, că doar stau în cușcă.  Copilul gândește!

Un pian într-un aeroport - „Fly me to the moon”

       Vorbește o femeie din politica românească la TV despre faptul că știe a cânta la pian și îi dă lecții fiului ei de 7 ani. Toni Grecu îi spune glumind, că ar fi frumos un pian într-un colț al Parlamentului. În aeroportul din Malta, există un pian la care poate cânta oricine. Frumoasă idee, nu? Pe mine m-a fascinat. Umblam pe la magazinele din duty free după magneți și suveniruri și pe fundal planau sunetele acelui pian. Virtuoase, apoi stângace, suave...îți dădeai seama că se schimba interpretul. Părea ireal...nu am îndrăznit să ating pianul, deși părea un bun comun al locului. Erau atâția care m-ar fi auzit mângâind clapele, iar eu nu aveam ce să le ofer. Îmi era ciudă pe profesorul meu de chitară din copilărie, care îmi spunea că a studia chitara e mult mai avantajos: „Dacă pleci la munte cu prietenii, poți lua chitara cu tine, dar un pian nu poate fi purtat pe munți...” Da....însă și când întâlnești un pian în aeroport...mai ales că nu iei chitara în avion, la low cost.
      Aeroportul - oameni din toate culturile, în tranzit, lux și mirosuri rafinate, lumini atent așternute pe vitrine, un careu colorat, atrăgător, iar în mijloc un pian, în contrast și totuși atât de bine integrat în peisaj. Fiecare își lăsa amprentele pe clape, un minut sau două. Iar atunci, înainte să privesc persoana așezată pe scăunelul rotund, încercam să anticipez dacă e femeie sau bărbat, adult sau copil. Unii au fost chiar aplaudați. Nu am făcut fotografii, nici nu am filmat, deoarece, pe moment nu mi s-a părut senzațional. Dar youtube nu trădează...iată un filmuleț de acolo:
 https://www.youtube.com/watch?v=JqRxZS-Y_U0

Despre caii somnambuli

-Mami, caii mănâncă cu gura deschisă. La fel și porcul, și vaca.
-Știi cum dorm caii?
- Cum?
-În picioare.
-Nuu...caii dorm lungiți! Doar caii somnambuli dorm în picioare!

15 ianuarie la grădi

La grădi, doamnele le cer copiilor să aducă o carte scrisă de Mihai Eminescu, pentru a marca momentul 15 ianuarie. Cezar le spune doamnelor că mama nu are cărți de Eminescu. Doamnele știu că mama e profă de română... Îmi spune Cătă despre intenția doamnelor de a organiza o expoziție de carte scrisă de Mihai Eminescu.
Învățăm „Somnoroase păsărele”. Greu cu feeria care devine „fericiia”, cu suspină care devine „spini”. Așa vede copilul...doar izvoarele spină (femininul de la spin, în mintea lui). O dăm la pace într-un final...înțelege că trebuie cuvintele lui Eminescu, și nu ale lui.
Mami, știi? l-am și colorat pe Eminescu! Tot de ziua lui! Zău? Daa...și l-am colorat frumos!
Exces de zel? Cum să-l colorezi pe Eminescu? Oare i-a făcut și mustăți?

Iadul

Acum cred că știu ce e iadul. Iad e atunci când ajungi să înoți în mizeria propriilor greșeli. Iadul e acea plasă de minciuni din care nu te mai poți elibera, e micimea sufletului și orbirea în fața Binelui și Adevărului.  E o lecție pe care am învățat-o azi de la o elevă a mea de 18 ani, care deja înoată printre putregaiurile minciunilor proprii. Nu am reușit să mă pun în locul ei, era prea mult. Aflată în situația de a-și recunoaște minciunile și faptele necinstite, s-a apărat cu alte minciuni, neștiind că eu știu adevărul.  Ce șanse îi dă viața unui astfel de om? Nespus de multe... Dar  atunci când va greși din nou? Niciuna.  
Maria e una dintre elevele mele, mă rog...a fost. În clasa a XII-a i-a furat din poșetă portofelul unei colege. Colegei de bancă și celei mai bune prietene.... S-a întâmplat într-o luni, în ora de informatică. Ce n-a știut Maria, e că în școală funcționau camerele de luat vederi, iar în acea oră, când elevii au părăsit clasa, nu a intrat niciun elev străin în sala goală. Așadar bănuielile planau asupra tuturor membrilor clasei. Trebuie să precizez că-s căcăcioasă de felul meu, nu-mi plac chestile astea, prefer să le evit. Acum nu am mai putut... 
Vineri, în ora de română, la ora 7, clasa dădea lucrare de control. Aneta, păgubita, întârzie la oră, ajunge la 8.10. Îi înmânez o fișă și își începe lucrarea. O întreb unde e Maria, colega sa de bancă. Nu știe, nu a vorbit cu ea. Ai anunțat poliția că ți-a dispărut portofelul? Da. Vor face o anchetă în clasă. Dar eu sunt sigură, doamna dirigintă, că azi îmi va fi returnat portofelul cu toate actele. Să Sperăm. La ora 8.30, cineva bate la ușă, Bună ziua, Aneta Țimpău învață în această sală? Da...de ce? I-am găsit portofelul. Unde? În curtea școlii. Când? Dimineață, când am venit la școală.
Camera vorbește: la 6.10, vineri, Maria este filmată cum aruncă portofelul în curtea școlii. Suntem șocați. E cu putință? Doamne! Nu spuneți nimic. Maria nu trebuie să știe! 
O sun pe Maria. O somez să vină la școală cu mama sa, sub pretextul celor 48 de absențe și a pericolului exmatriculării. Când aude că vreau să vorbesc cu mama sa, se isterizează. Doamna, vă rog, rezolv singură! Nu trebuie să știe mama! Vă rog să aveți încredere în mine!Nu vreau să dezamăgesc din nou!(!!!!!!) Maria, absențele sunt doar un pretext. Eu am vrut să vorbim față în față. Tu ai furat portofelul. Neagă. Se agită. Cum pot să cred așa ceva? Maria, te-am văzut pe camere. Ai fost filmată când ai adus portofelul în curtea școlii. Lovitură. Rămâne mută. Nu se aștepta să am dovezi. Nu mai zice nimic. Ca o consecință, va trebui să te sancționez. Îți mai dau o șansă: nu te exmatriculez, vei fi mutată disciplinar. Nu! Nu se poate, doamna dirigintă! Cum nu?! Ai mai putea sta în clasă cu colegii tăi după o astfel de faptă? Da. Pedeapsa mea va fi atitudinea lor față de mine!  Nu e de ajuns? Adică tu vrei să nu fii sancționată pentru că ai furat? Zi mulțumesc că Aneta nu a depus plângere la poliție! Ai fi avut dosar penal. Maria refuză să intre în clasă. Îi spun că am vorbit cu tatăl ei. Se pierde. Pleacă. Este prea lașă să-și vadă mizeriile puse pe tapet. 
Nu am avut încredre în ea. I-am povestit mamei ce s-a întâmplat. Aceasta e îngenuncheată. Maria a mai făcut așa ceva. I-a furat de pe card 16 milioane, a sustras bunuri din casă și multe altele. Oare are probleme psihice? Mă întreabă cu lacrimi în ochi. Cred că da. îi răspund. Doamna dirigintă, calcă pe cadavre ca să-i fie ei bine! 
Maria a fost mutată disciplinar la Liceul de Marină. I-am dat o adoua șansă: aceea de a termina liceul. Mama o caută în oraș, deoarece nu mai răspunde la telefon. Colegii sunt șocați. Eu sunt șocată. 
Ca o încheiere:  Maria e una dintre cele mai inteligente eleve din clasă. 

Ce vacanță...

     He, he... așteptam vacanța. Gata vacanța! Plină de activități. Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi... ce-ar fi să corectați la titularizare? Uau...de-abia aștept. La 41 de grade nu mai pot de nerăbdare să ies din casă! Și ce subiecte! Fantasmagorice. Ce lucrări. Ce de foi. Câte 20 de pagini de lucrare. Și sudoarea curge. Cu o seară înainte mâncasem niște caș de oi. Cumpărat de la vecina. A vomat toată familia. Și eu am încununat sesiunea de vomă la 2 noaptea. Și a doua zi aveam de corectat minunatele teze ale minunaților mei colegi. Nu am mai vomat de la 6 ani. Deci a fost un eveniment. După două sarcini, dintre care prima cu multe grețuri, când am reușit să nu vomit, iată că brânza vecinei m-a făcut să retrăiesc momente de coșmar. A doua zi...la ora 8...mă întrebam în ce secol voi termina de corectat. Dacă aș fi putut să mă sparg ca un balon de săpun...
     A treia zi din  nou: Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi...ce ar fi să faceți pregătire cu cei care au picat bacul? La Gheorghe Asachi. Uau...se plătește? Nu știu sigur. E clar, nu știu sigur se traduce prin sigur nu. Prima zi: 2 elevi au venit să se pregătească. Ochi de pește. Doar vorbesc limba română. A doua zi: 4 elevi. Unul dă semne că înțelege ceva. Se uită cu interes.  A treia zi: 5 elevi. Doamna, am mai adus pe cineva! Ce bucurie! Încă unul care este. Așadar, elevii aceștia au picat bacul  pentru că nu au deschis în viața lor o carte, sunt ca și cum abia au ieșit din peșteră. Nu au nici cea mai vagă urmă de mișcare a neuronilor. La ei sinapsele nu există. Nu înțeleg nimic. Deși par copii normali, nu sunt. Acești copii nu judecă. Pot să le fac și un profil: curăței, pantaloni trei sferturi, cu margine întoarsă, tricou cu decolteu, șlapi, și freza după ultima strigare: așa...în sus spre stânga sau dreapta.
     După două săptămâni: lucrarea de grad trebuie depusă, profa nu răspunde la telefon, nu știu dacă ce am scris e corect sau greșit. Îmi răspunde pe ultima sută, adică în ultima săptămână, îmi modifică câte ceva. Rescriu vreo două capitole, o termin, rezolv problema cu idem ibidem și apud, ir acum, cu două zile înainte de depunere...aștept semnătura doamnei profesor, semnătură ce trebuie pusă pe un aviz de însoțire a lucrării. Mâine la ora 12.30 sper să obțin semnătura. Apoi să depun lucrarea. Apoi...începe școala.
Gata vacanța!

împrimăvărează-mă

Primăvară ca o iarnă. Dar totuși parcă se simte ceva căldură. Cred că e de la suflete. Toate își doresc, așteaptă primăvara adevărată, cea cu soare și căldură. Între timp aștept inspecții ce nu mai vin, nu că m-aș stresa foarte tare, dar e aiurea să te gândești mereu că ar putea să te inspecteze cineva...cândva...căci la noi, ăștia de română e secret mare. Mare secret! Ce-ți trebuie să știi când vine inspecția? Nu oricum îți faci orele? Mofturi! 

În altă ordine de idei: Cezar rupe cuvintele și propozițiile: muna=mâna, cochi=ochi, tina=mașina, itea=aici, cuma=acum, tudoi=tudor, iaia= laura, țiza=cezar, paiu=paharul, ham=cățelul, catea=carte, con= creion, cun=fulger mcquin, toiu=piciorul, tanu= motanul, pii=copii(când mergem la locul de joacă), tuc=suc, coto=telefon, tuț=sus, ios=jos, buni=bunica, maia=mamaia, ona=rodna, titi=pipi, ningă=mămăligă, tână=smântână, u=unde. Mai sunt...nu le mai țin minte acum. 

Aștept căldura să mă plimb! Vacanța, să nu mai fac nimic...

Dar știm despre ce e vorba: despre Luceafăr și fata de împărat...

S-a creat  un curent printre elevi, un fel de prejudecată, când vine vorba de Eminescu. Iar Eminescu? Cred că fiecare a trăit acest moment de revoltă, de respingere a valorii marelui scriitor.  Eminescu a fost un vizionar. Eu le spun elevilor că Eminescu a scris despre întoarcerea în timp, despre călătorii pe lună, avant la lettre, că cei de la Hollywood ar fi invidioși dacă ar citi Sărmanul Dionis. Bineînțeles mă raportez la spațiul literar românesc, specific secolului al XIX-lea, deși  aflat la începuturi,  totuși  atât de efervescent. Așa le captez atenția, iar lectura nuvelei devine o adevărată plăcere. Din nefericire, numărul de ore a scăzut la română, cei de la minister au scuturat programa, iar pe Eminescu îl studiem doar cu poezii. Cel puțin așa fac eu.  Nu e nicio problemă. Tot trebuie să-i determin să le placă.

Luceafărul. Aaaa, doamna...iar Luceafărul? Păi l-ați mai studiat? Nu. Dar Eminescu e plictisitor. Ați citit poemul?  Nu, dar știm despre ce e vorba: despre Luceafăr și fata de împărat. Bun. Și? Atât? Doamna, e o poveste de dragoste!  Aveți dreptate, dar nu e numai atât. Citiți poemul și discutăm după aceea. Ei, cum e? L-ați citit? V-a plăcut? Doamna...acum nu mai înțelegem nimic.

Ce ați citit în paragraful al doilea e doar o mostră din discuțiile cu elevii. Așadar, chiar dacă predai la a 11-a  Luceafărul, iei cartea și lecturezi în clasă poemul. O oră se citește. Doar Eminescu. Apoi  începi să dezvălui bogăția de sensuri. Puțin câte puțin, vers cu vers, tablou cu tablou. Am constatat că pentru fiecare strofă eminesciană poți scrie un comentariu de o pagină.  Până la urmă poemul place. Și ce le place adolescenților? Că se descoperă pe ei în diferite ipostaze. Le place că se scrie despre iubire, despre acea ființă ideală la care visează oricine. Rămân uimiți când se văd în univers, atât de mici și cu atât de puțin timp. Aici mă folosesc și de prologul din Sărmanul Dionis, explicându-le că spațiul și timpul sunt relative. Greu de înțeles. Adică cum...dacă ai mai mulți ochi vezi lucrurile mai mari? Lucrurile acelea nu rămân la fel? Măsurate cu aceeași rigoare? Nu. Spuneți voi, cine stabilește măsurile? Nu oamenii? Nu sunt măsurile niște convenții? Depinde de sistemul de valori la care te raportezi.

Ce să mai spun despre discuțiile pe tema geniului. Trecem peste definiția alegoriei, ajungem la definiția geniului. Raportarea se face obligatoriu la  citatul lui Eminescu despre basmele culese de Kunisch și la Schopenhauer. Viața este voința oarbă de a trăi, singurul capabil a se sustrage voinței oarbe de a trăi e geniul. El reușește acest lucru prin contemplare și obiectivitate. Paf! Voința oarbă de a trăi, adică ceea ce face majoritatea, dragilor, luptă pentru a supraviețui. Toți alergăm după himere. Vrem să trăim bine. Să nu ne fie frig, foame, să nu suferim, să ne înmulțim.  Doamna, dar ce e rău în asta? Nu am zis că e rău, ci doar că așa sunt oamenii obșnuiți, nu geniile. Ființele superioare reușesc să fie obiective și să depășească propria subiectivitate. Ele conștientizează deșertăciunea vieții și se înalță spiritual. Concluzia? Doamna, noi nu vrem să fim genii.

La tabloul al doilea chicotesc. Mai ales la versul: Mai nu vrea, mai se lasă. Terenul e pregătit pentru tabloul al treilea. Dragilor, Luceafărul străbate în sens invers istoria creațiunii. Liniște. Ați înțeles? Nu. Păi...se întoarce în timp, însă depășește momentul genezei, spațiul și timpul măsurabile și ajunge acolo unde se află Creatorul, Demiurgul, în acel vacuum originar. Unde, doamna? Textul zice clar...nu se poate spune unde, nu există hotar,  nu există ochi spre a cunoaște, vremea încearcă în zadar din goluri a se naște. Ochii nu sclipesc, e greu să vadă pastelul cosmic. Analiza trebuie aplicată pe versuri. Fiecare cuvânt spune un secret. Până la urmă corelațiile se fac. Cel pe deasupra mergător, Hyperion, se desfășoară într-un spațiu pe deplin înțeles.

Eminescu e mereu surprinzător. De câte ori îl recitesc, mi se mângâie sufletul, parcă are efect terapeutic. E o senzație a mea. Întâlnirea cu Eminescu e o bucurie. Un om atât de bogat, atât de frumos, atât de poet. Un singur volum, dar atâta poezie. Unii folosesc obiecte decorative în casă. Eu mi-am decorat polița biroului cu o copie a ediției princeps a volumului  Poesii.  Iubesc toți poeții, fiecare spune ceva sufletului meu, dar cel mai aproape de el e Eminescu.

Gânduri la sfârșit de an

Se mai apropie un sfârșit și, din nou, un început. Cezar a început să articuleze cuvinte, Tudor crește din ce în ce mai rapid, iar noi rămânem aceiași, așteptând. Nu regret nimic din trecut, nu îmi doresc nimic special pentru viitor. Mă rog, ar fi câteva dorințe, dar inutile celorlalți. Frânturile gândurilor:
- nu există prieteni adevărați, prietenia e un concept artificial, nerealist, ce nu poate fi scos din sfera interesului,
- există momente când nu vezi corect realitatea, iar atunci ești măcinat de furie și neputință,
- există părinți care nu își iubesc copiii,
- unele lumânări chiar ard 92 de ore,
- soacra nu-ți va ține niciodată loc de mamă, iar dacă mama te ignoră, asta e, nu mai vorbești cu nimeni despre ceea ce simți,
- aș vrea să emigrez, dar mi-e frică de sentimentul dorului,
- nimeni nu mai citește,
- foarte puțini mai recunosc ideile furate dintr-un discurs ce se vrea original,

Și mai sunt...

spleen

Mda, a început școala... Deja mi-e silă de incompetenți ce-și caută lăudători, de elevi ignoranți, de hormoni urlători ce urăsc intelectul. Nu-mi mai găsesc locul. Ce să mai discutăm...de-al de: teoria formelor fără fund, light-motiv, socoteli cu câți de trei, raportați la numărul de cărți necitite, impostură: au citit, dar nu au auzit. Cică erau Spancioc și Troici, o fi Troici din Troia...rudă cu Stroici din Moldova. E frumos să fii profesor, dar să ai cu cine. După amiezi cu saună și clasa a 9a, soarele ne orbește și ne coace. Ai zice că e toamnă, dar transpirațiile ne fac să visăm la mare.