15 ianuarie la grădi

La grădi, doamnele le cer copiilor să aducă o carte scrisă de Mihai Eminescu, pentru a marca momentul 15 ianuarie. Cezar le spune doamnelor că mama nu are cărți de Eminescu. Doamnele știu că mama e profă de română... Îmi spune Cătă despre intenția doamnelor de a organiza o expoziție de carte scrisă de Mihai Eminescu.
Învățăm „Somnoroase păsărele”. Greu cu feeria care devine „fericiia”, cu suspină care devine „spini”. Așa vede copilul...doar izvoarele spină (femininul de la spin, în mintea lui). O dăm la pace într-un final...înțelege că trebuie cuvintele lui Eminescu, și nu ale lui.
Mami, știi? l-am și colorat pe Eminescu! Tot de ziua lui! Zău? Daa...și l-am colorat frumos!
Exces de zel? Cum să-l colorezi pe Eminescu? Oare i-a făcut și mustăți?

Iadul

Acum cred că știu ce e iadul. Iad e atunci când ajungi să înoți în mizeria propriilor greșeli. Iadul e acea plasă de minciuni din care nu te mai poți elibera, e micimea sufletului și orbirea în fața Binelui și Adevărului.  E o lecție pe care am învățat-o azi de la o elevă a mea de 18 ani, care deja înoată printre putregaiurile minciunilor proprii. Nu am reușit să mă pun în locul ei, era prea mult. Aflată în situația de a-și recunoaște minciunile și faptele necinstite, s-a apărat cu alte minciuni, neștiind că eu știu adevărul.  Ce șanse îi dă viața unui astfel de om? Nespus de multe... Dar  atunci când va greși din nou? Niciuna.  
Maria e una dintre elevele mele, mă rog...a fost. În clasa a XII-a i-a furat din poșetă portofelul unei colege. Colegei de bancă și celei mai bune prietene.... S-a întâmplat într-o luni, în ora de informatică. Ce n-a știut Maria, e că în școală funcționau camerele de luat vederi, iar în acea oră, când elevii au părăsit clasa, nu a intrat niciun elev străin în sala goală. Așadar bănuielile planau asupra tuturor membrilor clasei. Trebuie să precizez că-s căcăcioasă de felul meu, nu-mi plac chestile astea, prefer să le evit. Acum nu am mai putut... 
Vineri, în ora de română, la ora 7, clasa dădea lucrare de control. Aneta, păgubita, întârzie la oră, ajunge la 8.10. Îi înmânez o fișă și își începe lucrarea. O întreb unde e Maria, colega sa de bancă. Nu știe, nu a vorbit cu ea. Ai anunțat poliția că ți-a dispărut portofelul? Da. Vor face o anchetă în clasă. Dar eu sunt sigură, doamna dirigintă, că azi îmi va fi returnat portofelul cu toate actele. Să Sperăm. La ora 8.30, cineva bate la ușă, Bună ziua, Aneta Țimpău învață în această sală? Da...de ce? I-am găsit portofelul. Unde? În curtea școlii. Când? Dimineață, când am venit la școală.
Camera vorbește: la 6.10, vineri, Maria este filmată cum aruncă portofelul în curtea școlii. Suntem șocați. E cu putință? Doamne! Nu spuneți nimic. Maria nu trebuie să știe! 
O sun pe Maria. O somez să vină la școală cu mama sa, sub pretextul celor 48 de absențe și a pericolului exmatriculării. Când aude că vreau să vorbesc cu mama sa, se isterizează. Doamna, vă rog, rezolv singură! Nu trebuie să știe mama! Vă rog să aveți încredere în mine!Nu vreau să dezamăgesc din nou!(!!!!!!) Maria, absențele sunt doar un pretext. Eu am vrut să vorbim față în față. Tu ai furat portofelul. Neagă. Se agită. Cum pot să cred așa ceva? Maria, te-am văzut pe camere. Ai fost filmată când ai adus portofelul în curtea școlii. Lovitură. Rămâne mută. Nu se aștepta să am dovezi. Nu mai zice nimic. Ca o consecință, va trebui să te sancționez. Îți mai dau o șansă: nu te exmatriculez, vei fi mutată disciplinar. Nu! Nu se poate, doamna dirigintă! Cum nu?! Ai mai putea sta în clasă cu colegii tăi după o astfel de faptă? Da. Pedeapsa mea va fi atitudinea lor față de mine!  Nu e de ajuns? Adică tu vrei să nu fii sancționată pentru că ai furat? Zi mulțumesc că Aneta nu a depus plângere la poliție! Ai fi avut dosar penal. Maria refuză să intre în clasă. Îi spun că am vorbit cu tatăl ei. Se pierde. Pleacă. Este prea lașă să-și vadă mizeriile puse pe tapet. 
Nu am avut încredre în ea. I-am povestit mamei ce s-a întâmplat. Aceasta e îngenuncheată. Maria a mai făcut așa ceva. I-a furat de pe card 16 milioane, a sustras bunuri din casă și multe altele. Oare are probleme psihice? Mă întreabă cu lacrimi în ochi. Cred că da. îi răspund. Doamna dirigintă, calcă pe cadavre ca să-i fie ei bine! 
Maria a fost mutată disciplinar la Liceul de Marină. I-am dat o adoua șansă: aceea de a termina liceul. Mama o caută în oraș, deoarece nu mai răspunde la telefon. Colegii sunt șocați. Eu sunt șocată. 
Ca o încheiere:  Maria e una dintre cele mai inteligente eleve din clasă. 

Ce vacanță...

     He, he... așteptam vacanța. Gata vacanța! Plină de activități. Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi... ce-ar fi să corectați la titularizare? Uau...de-abia aștept. La 41 de grade nu mai pot de nerăbdare să ies din casă! Și ce subiecte! Fantasmagorice. Ce lucrări. Ce de foi. Câte 20 de pagini de lucrare. Și sudoarea curge. Cu o seară înainte mâncasem niște caș de oi. Cumpărat de la vecina. A vomat toată familia. Și eu am încununat sesiunea de vomă la 2 noaptea. Și a doua zi aveam de corectat minunatele teze ale minunaților mei colegi. Nu am mai vomat de la 6 ani. Deci a fost un eveniment. După două sarcini, dintre care prima cu multe grețuri, când am reușit să nu vomit, iată că brânza vecinei m-a făcut să retrăiesc momente de coșmar. A doua zi...la ora 8...mă întrebam în ce secol voi termina de corectat. Dacă aș fi putut să mă sparg ca un balon de săpun...
     A treia zi din  nou: Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi...ce ar fi să faceți pregătire cu cei care au picat bacul? La Gheorghe Asachi. Uau...se plătește? Nu știu sigur. E clar, nu știu sigur se traduce prin sigur nu. Prima zi: 2 elevi au venit să se pregătească. Ochi de pește. Doar vorbesc limba română. A doua zi: 4 elevi. Unul dă semne că înțelege ceva. Se uită cu interes.  A treia zi: 5 elevi. Doamna, am mai adus pe cineva! Ce bucurie! Încă unul care este. Așadar, elevii aceștia au picat bacul  pentru că nu au deschis în viața lor o carte, sunt ca și cum abia au ieșit din peșteră. Nu au nici cea mai vagă urmă de mișcare a neuronilor. La ei sinapsele nu există. Nu înțeleg nimic. Deși par copii normali, nu sunt. Acești copii nu judecă. Pot să le fac și un profil: curăței, pantaloni trei sferturi, cu margine întoarsă, tricou cu decolteu, șlapi, și freza după ultima strigare: așa...în sus spre stânga sau dreapta.
     După două săptămâni: lucrarea de grad trebuie depusă, profa nu răspunde la telefon, nu știu dacă ce am scris e corect sau greșit. Îmi răspunde pe ultima sută, adică în ultima săptămână, îmi modifică câte ceva. Rescriu vreo două capitole, o termin, rezolv problema cu idem ibidem și apud, ir acum, cu două zile înainte de depunere...aștept semnătura doamnei profesor, semnătură ce trebuie pusă pe un aviz de însoțire a lucrării. Mâine la ora 12.30 sper să obțin semnătura. Apoi să depun lucrarea. Apoi...începe școala.
Gata vacanța!

împrimăvărează-mă

Primăvară ca o iarnă. Dar totuși parcă se simte ceva căldură. Cred că e de la suflete. Toate își doresc, așteaptă primăvara adevărată, cea cu soare și căldură. Între timp aștept inspecții ce nu mai vin, nu că m-aș stresa foarte tare, dar e aiurea să te gândești mereu că ar putea să te inspecteze cineva...cândva...căci la noi, ăștia de română e secret mare. Mare secret! Ce-ți trebuie să știi când vine inspecția? Nu oricum îți faci orele? Mofturi! 

În altă ordine de idei: Cezar rupe cuvintele și propozițiile: muna=mâna, cochi=ochi, tina=mașina, itea=aici, cuma=acum, tudoi=tudor, iaia= laura, țiza=cezar, paiu=paharul, ham=cățelul, catea=carte, con= creion, cun=fulger mcquin, toiu=piciorul, tanu= motanul, pii=copii(când mergem la locul de joacă), tuc=suc, coto=telefon, tuț=sus, ios=jos, buni=bunica, maia=mamaia, ona=rodna, titi=pipi, ningă=mămăligă, tână=smântână, u=unde. Mai sunt...nu le mai țin minte acum. 

Aștept căldura să mă plimb! Vacanța, să nu mai fac nimic...

Dar știm despre ce e vorba: despre Luceafăr și fata de împărat...

S-a creat  un curent printre elevi, un fel de prejudecată, când vine vorba de Eminescu. Iar Eminescu? Cred că fiecare a trăit acest moment de revoltă, de respingere a valorii marelui scriitor.  Eminescu a fost un vizionar. Eu le spun elevilor că Eminescu a scris despre întoarcerea în timp, despre călătorii pe lună, avant la lettre, că cei de la Hollywood ar fi invidioși dacă ar citi Sărmanul Dionis. Bineînțeles mă raportez la spațiul literar românesc, specific secolului al XIX-lea, deși  aflat la începuturi,  totuși  atât de efervescent. Așa le captez atenția, iar lectura nuvelei devine o adevărată plăcere. Din nefericire, numărul de ore a scăzut la română, cei de la minister au scuturat programa, iar pe Eminescu îl studiem doar cu poezii. Cel puțin așa fac eu.  Nu e nicio problemă. Tot trebuie să-i determin să le placă.

Luceafărul. Aaaa, doamna...iar Luceafărul? Păi l-ați mai studiat? Nu. Dar Eminescu e plictisitor. Ați citit poemul?  Nu, dar știm despre ce e vorba: despre Luceafăr și fata de împărat. Bun. Și? Atât? Doamna, e o poveste de dragoste!  Aveți dreptate, dar nu e numai atât. Citiți poemul și discutăm după aceea. Ei, cum e? L-ați citit? V-a plăcut? Doamna...acum nu mai înțelegem nimic.

Ce ați citit în paragraful al doilea e doar o mostră din discuțiile cu elevii. Așadar, chiar dacă predai la a 11-a  Luceafărul, iei cartea și lecturezi în clasă poemul. O oră se citește. Doar Eminescu. Apoi  începi să dezvălui bogăția de sensuri. Puțin câte puțin, vers cu vers, tablou cu tablou. Am constatat că pentru fiecare strofă eminesciană poți scrie un comentariu de o pagină.  Până la urmă poemul place. Și ce le place adolescenților? Că se descoperă pe ei în diferite ipostaze. Le place că se scrie despre iubire, despre acea ființă ideală la care visează oricine. Rămân uimiți când se văd în univers, atât de mici și cu atât de puțin timp. Aici mă folosesc și de prologul din Sărmanul Dionis, explicându-le că spațiul și timpul sunt relative. Greu de înțeles. Adică cum...dacă ai mai mulți ochi vezi lucrurile mai mari? Lucrurile acelea nu rămân la fel? Măsurate cu aceeași rigoare? Nu. Spuneți voi, cine stabilește măsurile? Nu oamenii? Nu sunt măsurile niște convenții? Depinde de sistemul de valori la care te raportezi.

Ce să mai spun despre discuțiile pe tema geniului. Trecem peste definiția alegoriei, ajungem la definiția geniului. Raportarea se face obligatoriu la  citatul lui Eminescu despre basmele culese de Kunisch și la Schopenhauer. Viața este voința oarbă de a trăi, singurul capabil a se sustrage voinței oarbe de a trăi e geniul. El reușește acest lucru prin contemplare și obiectivitate. Paf! Voința oarbă de a trăi, adică ceea ce face majoritatea, dragilor, luptă pentru a supraviețui. Toți alergăm după himere. Vrem să trăim bine. Să nu ne fie frig, foame, să nu suferim, să ne înmulțim.  Doamna, dar ce e rău în asta? Nu am zis că e rău, ci doar că așa sunt oamenii obșnuiți, nu geniile. Ființele superioare reușesc să fie obiective și să depășească propria subiectivitate. Ele conștientizează deșertăciunea vieții și se înalță spiritual. Concluzia? Doamna, noi nu vrem să fim genii.

La tabloul al doilea chicotesc. Mai ales la versul: Mai nu vrea, mai se lasă. Terenul e pregătit pentru tabloul al treilea. Dragilor, Luceafărul străbate în sens invers istoria creațiunii. Liniște. Ați înțeles? Nu. Păi...se întoarce în timp, însă depășește momentul genezei, spațiul și timpul măsurabile și ajunge acolo unde se află Creatorul, Demiurgul, în acel vacuum originar. Unde, doamna? Textul zice clar...nu se poate spune unde, nu există hotar,  nu există ochi spre a cunoaște, vremea încearcă în zadar din goluri a se naște. Ochii nu sclipesc, e greu să vadă pastelul cosmic. Analiza trebuie aplicată pe versuri. Fiecare cuvânt spune un secret. Până la urmă corelațiile se fac. Cel pe deasupra mergător, Hyperion, se desfășoară într-un spațiu pe deplin înțeles.

Eminescu e mereu surprinzător. De câte ori îl recitesc, mi se mângâie sufletul, parcă are efect terapeutic. E o senzație a mea. Întâlnirea cu Eminescu e o bucurie. Un om atât de bogat, atât de frumos, atât de poet. Un singur volum, dar atâta poezie. Unii folosesc obiecte decorative în casă. Eu mi-am decorat polița biroului cu o copie a ediției princeps a volumului  Poesii.  Iubesc toți poeții, fiecare spune ceva sufletului meu, dar cel mai aproape de el e Eminescu.

Gânduri la sfârșit de an

Se mai apropie un sfârșit și, din nou, un început. Cezar a început să articuleze cuvinte, Tudor crește din ce în ce mai rapid, iar noi rămânem aceiași, așteptând. Nu regret nimic din trecut, nu îmi doresc nimic special pentru viitor. Mă rog, ar fi câteva dorințe, dar inutile celorlalți. Frânturile gândurilor:
- nu există prieteni adevărați, prietenia e un concept artificial, nerealist, ce nu poate fi scos din sfera interesului,
- există momente când nu vezi corect realitatea, iar atunci ești măcinat de furie și neputință,
- există părinți care nu își iubesc copiii,
- unele lumânări chiar ard 92 de ore,
- soacra nu-ți va ține niciodată loc de mamă, iar dacă mama te ignoră, asta e, nu mai vorbești cu nimeni despre ceea ce simți,
- aș vrea să emigrez, dar mi-e frică de sentimentul dorului,
- nimeni nu mai citește,
- foarte puțini mai recunosc ideile furate dintr-un discurs ce se vrea original,

Și mai sunt...

spleen

Mda, a început școala... Deja mi-e silă de incompetenți ce-și caută lăudători, de elevi ignoranți, de hormoni urlători ce urăsc intelectul. Nu-mi mai găsesc locul. Ce să mai discutăm...de-al de: teoria formelor fără fund, light-motiv, socoteli cu câți de trei, raportați la numărul de cărți necitite, impostură: au citit, dar nu au auzit. Cică erau Spancioc și Troici, o fi Troici din Troia...rudă cu Stroici din Moldova. E frumos să fii profesor, dar să ai cu cine. După amiezi cu saună și clasa a 9a, soarele ne orbește și ne coace. Ai zice că e toamnă, dar transpirațiile ne fac să visăm la mare.