„Tangou pentru Lisandra” de Helene Gremillon - un dans

Săraca Eva Maria, săracul Vittorio. Toate dramele din cauza unei traume a copilăriei. Săracul copil pe care nimeni nu îl aude. Textul romanului e construit polifonic, prin suprapunere de voci și de perspective. Cu litere italice sunt prezentate gândurile lui Vittorio, apoi intervine perspectiva Evei Maria. E folosită tehnica dosarelor de existență, prin prezentarea celor trei confesiuni: a lui Felipe, Alicia, Miguel. Și dosarele acestea surprind trei mari probleme: una existențială, a femeii care îmbătrânește, terorizată de faptul că natura nu a lăsat șanse egale femeilor și bărbaților. O altă perspectivă este cea a torționarului, cel care își torturează victimele detașat, imun la țipete și suferință, suferind de complexul lui Cain. A treia perspectivă este a mamei ce și-a pierdut fiica și care nu se poate împăca cu această stare de fapt.  Lisandra...pare ideală. E o respirație a pasiunii căreia psihiatrul Vittorio Puig nu îi poate rezista. O caută, o găsește, dar recurge la un vicleșug: îi zice frumoasei pierdute și regăsite că întâlnirea lor e mâna destinului. Lisandra îi devine soție, dar are o viață dublă generată de o tragedie din copilărie. Inspirat și titlul, căutarea vinovatului, pașii fermi înainte, înapoi pentru a găsi adevărul. Îndoieli, apoi certitudini, pași surprinzători, piruiete care duc acțiunea în direcția opusă. 

Mi-a fost milă de Esteban, fiul care își pierde mama, mamă care își pierduse fiica, formând un lanț de tragedii. La fel cum aripile fragile ale fluturelui dereglează marile mișcări ale aerului din jurul planetei. Am compătimit-o pe Lisandra, cum să locuiești cu un psihiatru și să nu încerci să îți vindeci sufletul. L-am compătimit pe Vittorio, cum să nu îți dai seama că femeia de lângă tine poartă o asemenea povară? 

Atât.

Pe bune?

Despre pactul faustic al rigăi Crypto pentru a rămâne veșnic tânăr. La clasa a XII-a. „Ce înseamnă pact faustic? Ați văzut vreun film în care să apară acest motiv? (De cărți nu îi mai întreb...) De Faust ați auzit? ” „Da!” Întreb cu o rază de speranță în glas: „ai citit Goethe?” „Aaa...nu, am auzit de Faust în desene animate, era un personaj negativ”. Le explic...și le exemplific cu un film, ecranizare a unei cărți: „Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde. Îmi răspunde o domnișorică: Aaa, păi noi am auzit de Christian Grey, nu de Dorian...

Bătrânul și cartea

E albit, cu buza de jos revărsată peste bărbie.  Gust din supa călie și fără gust, specifică supermarketurilor cu zone de deservire publică. Imaginea îmi este familiară. Atât de familiară, încât ignor contextul. Încerc să mă împac cu supa mea, în timp ce îl privesc pe bătrânul din fața mea care citește. Din când în când, îmi aruncă o privire cu coada ochiului. A simțit că îl privesc.  Încerc să nu mă mai holbez, ca să nu se simtă prost. Totuși... vreau să știu ce carte citește. Mă mai holbez: e un ghid turistic al Parisului. Cartea e deschisă la Notre-Dame.

În acest hipermarket din București, în care fiecare e preocupat de promoții, lumea aleargă cu ochii pe rafturi și panouri publicitare, vezi oameni atât de diferiți, care mai de care în căutarea originalității, un bătrân stă ascuns într-un colț la masă, cu sarea și piperul în față și două cărți luate de pe raftul de cărți, pe care le răsfoiește cu sete. Hipermarketul ca bibliotecă... Conștient că nimeni nu îl vede, bătrânul stă la răcoarea aerului condiționat și citește. Când obosește, privește spectacolul lumii din jur și se uimește.

O insulă de liniște și echilibru. Scena mi se pare asemănătoare cu filmul „Terminal”, în care joacă Tom Hanks. E clar că omul stă prin zonă și că vine frecvent să citească în supermarket.  Toți ceilalți îl tolerează. Îmi imaginez cum fetele de la promoții îi oferă câte o felie de șuncă, un pahar de suc, de bere, un biscuite, puțină ciocolată...iar el le gustă pe toate pentru ca apoi să se întoarcă la cartea sa. Când intră în supermarket, gardianul îl salută politicos și îl întreabă cu ce se va delecta. La raionul de cărți, o fată drăguță îi oferă ultimele apariții și îi face recomandări de lectură.  Totul miroase a hârtie proaspăt tipărită, cărțile se deschid pentru prima dată în mâinile sale zbârcite.

Bătrânul e lacom. Ochii săi tulburi se aprind la vederea rafturilor colorate cu cărți, buricele degetelor sale caută suprafața fină și alunecoasă a foilor. Le mângâie și își imaginează că atinge o piatră fină roasă de apele unui izvor de munte.  Fuge la locul său de la masă și pretinde că e înfometat. Toată ziua. Așa. Acum parcă nici canicula nu mai e așa de insuportabilă. Nu-l mai sâcâie nimeni să plătească datorii, se simte bine. Cărțile îl fac fericit. 

Cuvintele lui Cezar

BIJUCĂRIE - bijuterie

ȘOGOLAN -șobolan

CUȘCĂRIE - pușcărie

Și totuși au logică. Copilul vede că jucăriile mele preferate sunt bijuteriile. Știe despre șobolani că sunt dăunători, ar putea fi și ei un soi de golani ai rozătoarelor. La desene animate, răufăcătorii sunt închiși într-un soi de cuști cu zăbrele, în pușcărie. Dar ce e aia pușcărie? Mai precis: cușcărie, că doar stau în cușcă.  Copilul gândește!

Un pian într-un aeroport - „Fly me to the moon”

       Vorbește o femeie din politica românească la TV despre faptul că știe a cânta la pian și îi dă lecții fiului ei de 7 ani. Toni Grecu îi spune glumind, că ar fi frumos un pian într-un colț al Parlamentului. În aeroportul din Malta, există un pian la care poate cânta oricine. Frumoasă idee, nu? Pe mine m-a fascinat. Umblam pe la magazinele din duty free după magneți și suveniruri și pe fundal planau sunetele acelui pian. Virtuoase, apoi stângace, suave...îți dădeai seama că se schimba interpretul. Părea ireal...nu am îndrăznit să ating pianul, deși părea un bun comun al locului. Erau atâția care m-ar fi auzit mângâind clapele, iar eu nu aveam ce să le ofer. Îmi era ciudă pe profesorul meu de chitară din copilărie, care îmi spunea că a studia chitara e mult mai avantajos: „Dacă pleci la munte cu prietenii, poți lua chitara cu tine, dar un pian nu poate fi purtat pe munți...” Da....însă și când întâlnești un pian în aeroport...mai ales că nu iei chitara în avion, la low cost.
      Aeroportul - oameni din toate culturile, în tranzit, lux și mirosuri rafinate, lumini atent așternute pe vitrine, un careu colorat, atrăgător, iar în mijloc un pian, în contrast și totuși atât de bine integrat în peisaj. Fiecare își lăsa amprentele pe clape, un minut sau două. Iar atunci, înainte să privesc persoana așezată pe scăunelul rotund, încercam să anticipez dacă e femeie sau bărbat, adult sau copil. Unii au fost chiar aplaudați. Nu am făcut fotografii, nici nu am filmat, deoarece, pe moment nu mi s-a părut senzațional. Dar youtube nu trădează...iată un filmuleț de acolo:
 https://www.youtube.com/watch?v=JqRxZS-Y_U0

Despre caii somnambuli

-Mami, caii mănâncă cu gura deschisă. La fel și porcul, și vaca.
-Știi cum dorm caii?
- Cum?
-În picioare.
-Nuu...caii dorm lungiți! Doar caii somnambuli dorm în picioare!

15 ianuarie la grădi

La grădi, doamnele le cer copiilor să aducă o carte scrisă de Mihai Eminescu, pentru a marca momentul 15 ianuarie. Cezar le spune doamnelor că mama nu are cărți de Eminescu. Doamnele știu că mama e profă de română... Îmi spune Cătă despre intenția doamnelor de a organiza o expoziție de carte scrisă de Mihai Eminescu.
Învățăm „Somnoroase păsărele”. Greu cu feeria care devine „fericiia”, cu suspină care devine „spini”. Așa vede copilul...doar izvoarele spină (femininul de la spin, în mintea lui). O dăm la pace într-un final...înțelege că trebuie cuvintele lui Eminescu, și nu ale lui.
Mami, știi? l-am și colorat pe Eminescu! Tot de ziua lui! Zău? Daa...și l-am colorat frumos!
Exces de zel? Cum să-l colorezi pe Eminescu? Oare i-a făcut și mustăți?