Bătrânul și cartea

E albit, cu buza de jos revărsată peste bărbie.  Gust din supa călie și fără gust, specifică supermarketurilor cu zone de deservire publică. Imaginea îmi este familiară. Atât de familiară, încât ignor contextul. Încerc să mă împac cu supa mea, în timp ce îl privesc pe bătrânul din fața mea care citește. Din când în când, îmi aruncă o privire cu coada ochiului. A simțit că îl privesc.  Încerc să nu mă mai holbez, ca să nu se simtă prost. Totuși... vreau să știu ce carte citește. Mă mai holbez: e un ghid turistic al Parisului. Cartea e deschisă la Notre-Dame.

În acest hipermarket din București, în care fiecare e preocupat de promoții, lumea aleargă cu ochii pe rafturi și panouri publicitare, vezi oameni atât de diferiți, care mai de care în căutarea originalității, un bătrân stă ascuns într-un colț la masă, cu sarea și piperul în față și două cărți luate de pe raftul de cărți, pe care le răsfoiește cu sete. Hipermarketul ca bibliotecă... Conștient că nimeni nu îl vede, bătrânul stă la răcoarea aerului condiționat și citește. Când obosește, privește spectacolul lumii din jur și se uimește.

O insulă de liniște și echilibru. Scena mi se pare asemănătoare cu filmul „Terminal”, în care joacă Tom Hanks. E clar că omul stă prin zonă și că vine frecvent să citească în supermarket.  Toți ceilalți îl tolerează. Îmi imaginez cum fetele de la promoții îi oferă câte o felie de șuncă, un pahar de suc, de bere, un biscuite, puțină ciocolată...iar el le gustă pe toate pentru ca apoi să se întoarcă la cartea sa. Când intră în supermarket, gardianul îl salută politicos și îl întreabă cu ce se va delecta. La raionul de cărți, o fată drăguță îi oferă ultimele apariții și îi face recomandări de lectură.  Totul miroase a hârtie proaspăt tipărită, cărțile se deschid pentru prima dată în mâinile sale zbârcite.

Bătrânul e lacom. Ochii săi tulburi se aprind la vederea rafturilor colorate cu cărți, buricele degetelor sale caută suprafața fină și alunecoasă a foilor. Le mângâie și își imaginează că atinge o piatră fină roasă de apele unui izvor de munte.  Fuge la locul său de la masă și pretinde că e înfometat. Toată ziua. Așa. Acum parcă nici canicula nu mai e așa de insuportabilă. Nu-l mai sâcâie nimeni să plătească datorii, se simte bine. Cărțile îl fac fericit. 

Cuvintele lui Cezar

BIJUCĂRIE - bijuterie

ȘOGOLAN -șobolan

CUȘCĂRIE - pușcărie

Și totuși au logică. Copilul vede că jucăriile mele preferate sunt bijuteriile. Știe despre șobolani că sunt dăunători, ar putea fi și ei un soi de golani ai rozătoarelor. La desene animate, răufăcătorii sunt închiși într-un soi de cuști cu zăbrele, în pușcărie. Dar ce e aia pușcărie? Mai precis: cușcărie, că doar stau în cușcă.  Copilul gândește!

Un pian într-un aeroport - „Fly me to the moon”

       Vorbește o femeie din politica românească la TV despre faptul că știe a cânta la pian și îi dă lecții fiului ei de 7 ani. Toni Grecu îi spune glumind, că ar fi frumos un pian într-un colț al Parlamentului. În aeroportul din Malta, există un pian la care poate cânta oricine. Frumoasă idee, nu? Pe mine m-a fascinat. Umblam pe la magazinele din duty free după magneți și suveniruri și pe fundal planau sunetele acelui pian. Virtuoase, apoi stângace, suave...îți dădeai seama că se schimba interpretul. Părea ireal...nu am îndrăznit să ating pianul, deși părea un bun comun al locului. Erau atâția care m-ar fi auzit mângâind clapele, iar eu nu aveam ce să le ofer. Îmi era ciudă pe profesorul meu de chitară din copilărie, care îmi spunea că a studia chitara e mult mai avantajos: „Dacă pleci la munte cu prietenii, poți lua chitara cu tine, dar un pian nu poate fi purtat pe munți...” Da....însă și când întâlnești un pian în aeroport...mai ales că nu iei chitara în avion, la low cost.
      Aeroportul - oameni din toate culturile, în tranzit, lux și mirosuri rafinate, lumini atent așternute pe vitrine, un careu colorat, atrăgător, iar în mijloc un pian, în contrast și totuși atât de bine integrat în peisaj. Fiecare își lăsa amprentele pe clape, un minut sau două. Iar atunci, înainte să privesc persoana așezată pe scăunelul rotund, încercam să anticipez dacă e femeie sau bărbat, adult sau copil. Unii au fost chiar aplaudați. Nu am făcut fotografii, nici nu am filmat, deoarece, pe moment nu mi s-a părut senzațional. Dar youtube nu trădează...iată un filmuleț de acolo:
 https://www.youtube.com/watch?v=JqRxZS-Y_U0

Despre caii somnambuli

-Mami, caii mănâncă cu gura deschisă. La fel și porcul, și vaca.
-Știi cum dorm caii?
- Cum?
-În picioare.
-Nuu...caii dorm lungiți! Doar caii somnambuli dorm în picioare!

15 ianuarie la grădi

La grădi, doamnele le cer copiilor să aducă o carte scrisă de Mihai Eminescu, pentru a marca momentul 15 ianuarie. Cezar le spune doamnelor că mama nu are cărți de Eminescu. Doamnele știu că mama e profă de română... Îmi spune Cătă despre intenția doamnelor de a organiza o expoziție de carte scrisă de Mihai Eminescu.
Învățăm „Somnoroase păsărele”. Greu cu feeria care devine „fericiia”, cu suspină care devine „spini”. Așa vede copilul...doar izvoarele spină (femininul de la spin, în mintea lui). O dăm la pace într-un final...înțelege că trebuie cuvintele lui Eminescu, și nu ale lui.
Mami, știi? l-am și colorat pe Eminescu! Tot de ziua lui! Zău? Daa...și l-am colorat frumos!
Exces de zel? Cum să-l colorezi pe Eminescu? Oare i-a făcut și mustăți?

Iadul

Acum cred că știu ce e iadul. Iad e atunci când ajungi să înoți în mizeria propriilor greșeli. Iadul e acea plasă de minciuni din care nu te mai poți elibera, e micimea sufletului și orbirea în fața Binelui și Adevărului.  E o lecție pe care am învățat-o azi de la o elevă a mea de 18 ani, care deja înoată printre putregaiurile minciunilor proprii. Nu am reușit să mă pun în locul ei, era prea mult. Aflată în situația de a-și recunoaște minciunile și faptele necinstite, s-a apărat cu alte minciuni, neștiind că eu știu adevărul.  Ce șanse îi dă viața unui astfel de om? Nespus de multe... Dar  atunci când va greși din nou? Niciuna.  
Maria e una dintre elevele mele, mă rog...a fost. În clasa a XII-a i-a furat din poșetă portofelul unei colege. Colegei de bancă și celei mai bune prietene.... S-a întâmplat într-o luni, în ora de informatică. Ce n-a știut Maria, e că în școală funcționau camerele de luat vederi, iar în acea oră, când elevii au părăsit clasa, nu a intrat niciun elev străin în sala goală. Așadar bănuielile planau asupra tuturor membrilor clasei. Trebuie să precizez că-s căcăcioasă de felul meu, nu-mi plac chestile astea, prefer să le evit. Acum nu am mai putut... 
Vineri, în ora de română, la ora 7, clasa dădea lucrare de control. Aneta, păgubita, întârzie la oră, ajunge la 8.10. Îi înmânez o fișă și își începe lucrarea. O întreb unde e Maria, colega sa de bancă. Nu știe, nu a vorbit cu ea. Ai anunțat poliția că ți-a dispărut portofelul? Da. Vor face o anchetă în clasă. Dar eu sunt sigură, doamna dirigintă, că azi îmi va fi returnat portofelul cu toate actele. Să Sperăm. La ora 8.30, cineva bate la ușă, Bună ziua, Aneta Țimpău învață în această sală? Da...de ce? I-am găsit portofelul. Unde? În curtea școlii. Când? Dimineață, când am venit la școală.
Camera vorbește: la 6.10, vineri, Maria este filmată cum aruncă portofelul în curtea școlii. Suntem șocați. E cu putință? Doamne! Nu spuneți nimic. Maria nu trebuie să știe! 
O sun pe Maria. O somez să vină la școală cu mama sa, sub pretextul celor 48 de absențe și a pericolului exmatriculării. Când aude că vreau să vorbesc cu mama sa, se isterizează. Doamna, vă rog, rezolv singură! Nu trebuie să știe mama! Vă rog să aveți încredere în mine!Nu vreau să dezamăgesc din nou!(!!!!!!) Maria, absențele sunt doar un pretext. Eu am vrut să vorbim față în față. Tu ai furat portofelul. Neagă. Se agită. Cum pot să cred așa ceva? Maria, te-am văzut pe camere. Ai fost filmată când ai adus portofelul în curtea școlii. Lovitură. Rămâne mută. Nu se aștepta să am dovezi. Nu mai zice nimic. Ca o consecință, va trebui să te sancționez. Îți mai dau o șansă: nu te exmatriculez, vei fi mutată disciplinar. Nu! Nu se poate, doamna dirigintă! Cum nu?! Ai mai putea sta în clasă cu colegii tăi după o astfel de faptă? Da. Pedeapsa mea va fi atitudinea lor față de mine!  Nu e de ajuns? Adică tu vrei să nu fii sancționată pentru că ai furat? Zi mulțumesc că Aneta nu a depus plângere la poliție! Ai fi avut dosar penal. Maria refuză să intre în clasă. Îi spun că am vorbit cu tatăl ei. Se pierde. Pleacă. Este prea lașă să-și vadă mizeriile puse pe tapet. 
Nu am avut încredre în ea. I-am povestit mamei ce s-a întâmplat. Aceasta e îngenuncheată. Maria a mai făcut așa ceva. I-a furat de pe card 16 milioane, a sustras bunuri din casă și multe altele. Oare are probleme psihice? Mă întreabă cu lacrimi în ochi. Cred că da. îi răspund. Doamna dirigintă, calcă pe cadavre ca să-i fie ei bine! 
Maria a fost mutată disciplinar la Liceul de Marină. I-am dat o adoua șansă: aceea de a termina liceul. Mama o caută în oraș, deoarece nu mai răspunde la telefon. Colegii sunt șocați. Eu sunt șocată. 
Ca o încheiere:  Maria e una dintre cele mai inteligente eleve din clasă. 

Ce vacanță...

     He, he... așteptam vacanța. Gata vacanța! Plină de activități. Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi... ce-ar fi să corectați la titularizare? Uau...de-abia aștept. La 41 de grade nu mai pot de nerăbdare să ies din casă! Și ce subiecte! Fantasmagorice. Ce lucrări. Ce de foi. Câte 20 de pagini de lucrare. Și sudoarea curge. Cu o seară înainte mâncasem niște caș de oi. Cumpărat de la vecina. A vomat toată familia. Și eu am încununat sesiunea de vomă la 2 noaptea. Și a doua zi aveam de corectat minunatele teze ale minunaților mei colegi. Nu am mai vomat de la 6 ani. Deci a fost un eveniment. După două sarcini, dintre care prima cu multe grețuri, când am reușit să nu vomit, iată că brânza vecinei m-a făcut să retrăiesc momente de coșmar. A doua zi...la ora 8...mă întrebam în ce secol voi termina de corectat. Dacă aș fi putut să mă sparg ca un balon de săpun...
     A treia zi din  nou: Alo, sunteți în localitate? Desigur! Păi...ce ar fi să faceți pregătire cu cei care au picat bacul? La Gheorghe Asachi. Uau...se plătește? Nu știu sigur. E clar, nu știu sigur se traduce prin sigur nu. Prima zi: 2 elevi au venit să se pregătească. Ochi de pește. Doar vorbesc limba română. A doua zi: 4 elevi. Unul dă semne că înțelege ceva. Se uită cu interes.  A treia zi: 5 elevi. Doamna, am mai adus pe cineva! Ce bucurie! Încă unul care este. Așadar, elevii aceștia au picat bacul  pentru că nu au deschis în viața lor o carte, sunt ca și cum abia au ieșit din peșteră. Nu au nici cea mai vagă urmă de mișcare a neuronilor. La ei sinapsele nu există. Nu înțeleg nimic. Deși par copii normali, nu sunt. Acești copii nu judecă. Pot să le fac și un profil: curăței, pantaloni trei sferturi, cu margine întoarsă, tricou cu decolteu, șlapi, și freza după ultima strigare: așa...în sus spre stânga sau dreapta.
     După două săptămâni: lucrarea de grad trebuie depusă, profa nu răspunde la telefon, nu știu dacă ce am scris e corect sau greșit. Îmi răspunde pe ultima sută, adică în ultima săptămână, îmi modifică câte ceva. Rescriu vreo două capitole, o termin, rezolv problema cu idem ibidem și apud, ir acum, cu două zile înainte de depunere...aștept semnătura doamnei profesor, semnătură ce trebuie pusă pe un aviz de însoțire a lucrării. Mâine la ora 12.30 sper să obțin semnătura. Apoi să depun lucrarea. Apoi...începe școala.
Gata vacanța!