Primula

Primula nu m-a inspirat, nu o văd nici bună, nici rea, ci doar puțin cam uscată. Cât a fost proaspătă, a făcut furori prin grădină. După cum se vede...încă mai face.

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea …

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea … se uita
La cer, la soare, la păsări, la un om din fața ei ce părea ceva a căuta.

Cu un ochi albastru, limpede ca cerul fără nori și fără fum,
Frumoasă de abia o privea soarele, se uita drept în sufletul omului din drum.

Ochiul mult prea limpede și irisul mult prea violet priveau insistent și indiscret
Iar ființa din fața ei își trase obloanele sufletului și plecă tristă, încet-încet.

Atunci, privirea albastră spre soare din nou și-o îndreptă, scăldându-se-n lumină,
Dar soarele își trase și el obloanele de nori și-o părăsi-n surdină.

Floarea-de-nu-mă-uita pitică, înțepată, rea … rămase singură sub cer.
Și se simți-n întunecarea grea, asemenea unui greoi și urât mirositor pivnicer.

Cuconul cireș

Cuconul cireș, mândru de coroana-i mare,
Albă, dantelată, cu studiate nuanțe rozii ,
Își îmbrăcă, cu nerăbdare, în mai, haina de sărbătoare
Completând conștient splendoarea amiezii.

În ale soarelui raze, cuconul cireș întinde brațele albe.
Se uită pe furiș la confrații săi cu frunze mici...
Ca într-un balet static, pe scena-grădină, florile-i atârnă salbe.
Și așteaptă un vânt să-i scuture dantelatele-i mâneci.

Aroma sa dulce, prețioasă, o aură formează
O hoardă aurie de lacome albine spre ea înaintează.
Cuconul cireș se uită supărat la ele. Oftând, se consolează:
“Of, albinele acestea – nobil ridică sprânceana- mă…bulversează!”

Câteodată

Câteodată mai obosește și mama, i se trage, pesemne, de la lecții, de la gingiile inflamate, dătătoare de febră. Și când obosește, mama își dorește să ia vacanță sau să angajeze o slugă. Cred că cel mai mult i-ar plăcea o slugă: să facă mâncare, să spele copiii, rufele, să dea cu aspiratorul, să șteargă praful, parchetul, gresia, faianța și...ce mai găsește pe acolo. Iar în acest timp, mama să citească, să se plimbe cu copiii, să își aranjeze părul, fața, sufletul. Apoi, mamei îi trece, uită și de una și de cealaltă și o ia de la capăt.
Când era mic, Tudor plângea dacă vorbeam cu el în engleză sau în franceză, se isteriza de-a dreptul și mă striga disperat: "Mami! Mami!", ca și cum nu mai eram eu în fața lui. Cred că îmi pierdeam în ochii lui statutul de mamă și mă transformam într-o străină. Așa pățesc și acum, când vreau concediu, simte că-mi pierd din energie și mă întreabă: "Te-am supărat eu cumva? De ce ești supărată?"
Așadar, a fi supărat este echivalent cu o alienare, supărarea e devastatoare pentru suflet.

Ehee...ce șoricel!

Cum îl alintăm pe soare? Soricel sau Șoricel? Îl alintăm, vorbim frumos cu el, să nu plece și să cheme ploaia. Îi facem cu ochiul când ne uităm la el sau ne uităm într-un ochi? Soricelul ne face să râdem, să fim mai veseli, mai ales după așa o iarnă haină. De bucurie, au ieșit și frunzele din muguri, sunt atât de verzi! Parcă au fost stropite de o pensulă impresionistă. Ba chiar, unii pomi au făcut exces de zel și au înflorit. Ce să mai spunem de nas, de mirosuri, de arome... O picătură de apă, diluează esența tare de primăvară, pământul stropit amintește de adâncuri înfiorătoare, de uterul în care ne întoarcem întru eternitate. Așa deci...e frumoasă viața, e frumoasă și moartea.

Șșșt...

A adormit bebelușul în scaunul de mâncat, cu degetul în gură, în loc de biberon. Deodată eu și Tudor ne-am mirat de atâta liniște...nu se mai auzea niciun zumzăit, nicio voce milogindu-se. Cezar adormise. Șșșșt... Liniște! Mă gândeam azi că pe Cezar nu ai cum să-l pierzi, deoarece el mormăie mereu, de fapt vorbește în chineza lui. Și e ca și cum ar avea clopoțel la gât, dacă nu îl vezi, cu siguranță îl vei auzi. Da, când vorbește, zici că e un chinez reîncarnat. Funny baby!

Lovely baby! Sweet baby! Barbata fermecata! Piticuța mamei!

De Florii...

La mulți ani, bunico! Băieții au fost bucuroși să-și petreacă frumoasa duminică împreună cu tine. Atâta soare, atâtea parfumuri de flori, atât aer călduț. I-am dus și bunicului flori, la mormânt, năsturași și panseluțe, toate grena. Liniște pe cer și pe pământ. Cezar a descoperit cu uimire că în copaci cresc flori! Și ar fi vrut să le culeagă pe toate, să le fărâme între degețele și să le miroase. Tudor și-a dat seama că în cimitir nu e chiar așa mare distracție, ar fi vrut să se așeze, să țipe, să alerge, dar nu se cădea.
Apoi, am fost pe Faleză. Festivalul scrumbiei. Lume, lume...multă lume. La Pescarul cântă Al. Jula. Urcăm și încercăm să scăpăm de aglomerație. Cu greu. Trecem pe lângă un om politic gălățean oarecare. Râde și se miră că prinde Jula la public. Bunica încearcă să se bucure. Atâta viață în jur, zgomot, forfotă, oameni mulți care nu se mai gândesc la moarte, la rugăciuni, la tămâie, oameni care se bucură de moment, de clipă, de Jula.